În anul 2016 va fi stârpită sărăcia. Nu sub impactul creşterii prognozate de Banca Mondială pe următorii doi ani, (3,9% în acest an, respectiv 4,1% în 2017, mult peste media europeană, semn că leul românesc a început să semene a tigru), ci sub biciul funcţionarilor de la finanţe. Cel puţin aşa spune Gabriel Biriş, secretar de stat, care a anunţat că ţine cătarea pe săraci, că sunt suspecţi. E drept că dl Biriş, în calitatea sa de fost administrator de conturi off-shore în Cipru, nu e cel mai îndreptăţit să facă pe intransigentul cu banii de impozite pentru că e ştiut faptul că paradisele fiscale sunt scutite de taxe locale. Cine vrea să facă pe săracul în infernul românesc îşi ţine banii în paradisul de peste mări şi ţări. Afirmaţiile dlui Biriş sunt şi mai scandaloase în ţara unde statul a fost deseori formatorul, mediatorul şi generatorul corupţiei, transformând corupţia spontană şi punctuală în politică de stat şi deciziile administraţiei în curele de transmisie pentru reţele mafiote orizontale şi verticale, legând judecătorii de interlopi şi şefii anticorupţiei de cei ai mafiei prin ombilicuri fiscale de nedezlegat.
Cine nu munceşte nu trăieşte, pare să fie logica demnitarului care spune că vor fi puşi la plată cei care au declarat venituri zero. Şi sunt multe zerouri dintr-acestea. Milioane. Cu toţii trebuie să-şi împartă nimicul cu statul. Taxa pe oxigen. Intransigenţa secretarului de stat a găsit prozeliţi convinşi că o nouă categorie de plătitori de taxe va rescrie statisticile, va reduce numărul săracilor, îi va face să iasă din economia neagră. Cumva guvernul, asemeni politicienilor, a ajuns să creadă că poate rezolva aritmetic orice problemă socială. E suficient să pui cruce unde trebuie. Nu există nimeni fără venit, spun aceşti apostoli ai capitalismului multilateral dezvoltat, toţi au nişte surse financiare pe care nu le declară. Cine e sărac şi n-are de muncă este suspect de evaziune fiscală. Secretarul de stat a pus cătarea pe cele trei milioane de inşi care nu câştigă nimic, cel puţin pe hârtie. Ar vrea să-i pună la muncă în folosul comunităţii. Poate vor ajunge să câştige doi lei pe zi, cum visează Anca Dragu, şefa dlui Biriş. Ca să-i dea la sănătate.
Este lucru ştiut că bugetele speciale au deficite tot mai mari, pe măsură ce se micşorează numărul celor care cotizează şi creşte cel al beneficiarilor. Pe de altă parte, numărul celor care nu au de unde contribui la aceste bugete este şi el tot mai mare. Abia acum se face simţit efectul pervers al creşterii vârstei de pensionare: cei care se apropie de această vârstă sunt primii concediaţi în caz de „reformă instituţională” şi, totodată, cei care au cele mai mici şanse să-şi găsească de lucru fie pentru că nu-i mai duce cârca, fie pentru că nu are nimeni nevoie de oameni cu experienţă când are nepoţi şi verişori cu pile la bancă sau pe la vreun minister. Aceşti inşi, insuficient de bătrâni să dispară natural, cum spunea fostul premier Boc, nu pot plăti dări pentru pensii, dar cheltuiesc bani de la sănătate. Sunt produse secundare ale pompierismului de stat şi trebuie să fie pregătiţi să încaseze în continuare scatoalcele unui guvern care prea adesea s-a mulţumit să preia fără simţ critic cadourile otrăvite ale guvernului anterior.
Din varii motive, industria producătoare de marginali sociali nu a fost abordată niciodată frontal. Fie pentru că sătulul nu crede flămândului, fie pentru că sărăcia a fost considerată mereu o idee fixă a propagandei de stânga, insuficient definită tocmai pentru a putea fi folosită ca sperietoare electorală. Sărăcia a devenit, alături de corupţie, zgomotul de fond al tuturor programelor sociale, o bogăţie numai bună de exploatat în prag de campanie electorală. De acolo vin procente însemnate de voturi, iar menţinerea unei cote de sărăcie abulică, lesne de manipulat a fost punctul forte al guvernărilor de stânga mereu gata să mai taie un zero din coada investiţiilor şi să-l adauge la cea a pomenilor electorale. A spune că săracii României sunt produsul capitalismului sălbatic ar fi un compliment la adresa hoţiei sistematice din care au eclozat miliardarii ţării. Este evident că multe dintre luptele economice au un caracter tribal şi nicio legătură cu competenţa, profesionalismul şi competitivitatea. Nicio legătură cu cererea şi oferta. Şi, la atâtea licitaţii trucate, nicio legătură cu piaţa liberă. În cazul multor anchetelor pe marginea cheltuirii banilor europeni, dar şi în investigaţiile Curţii de Conturi asupra circulaţiei bugetului prin arterele economiei, comisiile de audit au constatat o eficienţă de 30-40%. Cu alte cuvinte, din o sută de euro, doar treizeci-patruzeci sunt cheltuiţi eficient. Restul dispare prin crăpăturile autostrăzilor prost construite, inundând subteranele economiei.
Afirmaţiile secretarului de stat Biriş reproduc robotic o prevedere din recent-adoptatul Cod Fiscal, gândit de guvernul Ponta cu creierul mic sau cu buzunarele clienţilor. Chiar dacă existau decizii anterioare ale Curţii Constituţionale care stabileau că dările aplicate celor fără resurse financiare sunt absurde şi neconstituţionale, Codul Fiscal a făcut marele salt înainte şi a fost aprobat în aplauzele generale. Nu e prima dată când contabilitatea a înghiţit umanitatea. În loc să fie preocupat de lipsa investiţiilor, de corupţia care e mereu o piedică în calea integrării în spaţiul Schengen, în loc să găsească politici prin care să stopeze degradarea pieţei muncii sau exodul continuu al forţei de muncă, guvernul e îngrijorat că plaja de impozitare este erodată şi că fitoplanctonul electoral nu-i va mai ţine de foame. Că întregul eşafodaj economic se sprijină pe picioarele de lut ale unei populaţii active îmbătrânite şi că administraţia nu mai are de unde fura proteze şi cârje.
Guvernul vorbeşte ca ventrilocul şi prin gura eternului guvernator BNR, Mugur Isărescu, care se răsteşte în felul său eliptic la politicieni, somându-i să nu mai dea „multe”, că vor plăti mult în an electoral. În spusele guvernatorului se aude ecoul intereselor clanului bancherilor foarte nemulţumiţi, printre altele, de faptul că, după adoptarea aşa-numitei legi de dare în plată, se sting datoriile celor nu-şi mai pot plăti ratele şi cedează băncii casa cumpărată cu credit. Înainte vreme, cei care nu-şi mai puteau plăti ratele rămâneau şi cu casa luată de bancă, şi cu un munte de datorii, comisioane şi penalizări, îngroşând numărul săracilor şi al sinucigaşilor. Odată adoptată această lege, debitorii pot scăpa cedând casa, fără a declara, de pildă, faliment personal şi fără a fi urmăriţi până în pânzele albe de portăreii băncilor, să achite ce li s-a furat cu acte în regulă. Băncilor, care s-au obişnuit cu câştiguri uşoare, la limita furtului, din penalizări şi comisioane peste comisioane la orice operaţiune, chiar şi aceea de a te interesa de soarta banilor tăi, această lege le dă un motiv în plus să-i deteste pe politicieni şi să ameninţe cu contestaţiile la nivel înalt. Au şi făcut-o spunând că poate pieri lumea, băncile trebuie să prospere. În mod straniu, Comisia Europeană şi Banca Centrală Europeană au recomandat să se revină la situaţia dinainte, că nu trebuie destabilizate băncile cu măsuri care au consecinţe retroactive. Oameni, da.
Pe de altă parte, există în discursul criptic al lui Mugur Isărescu ceva adevărat. Anii electorali sunt mereu un coşmar contabil. Nu doar pentru bugetul de stat care se transformă integral în instrument politic şi fond de urgenţă al primului ministru, rectificat după cum bat pasul pe străzi coloanele de protestatari, ci şi în bugetele speciale şi, mai ales, în dosarele contabile ale principalelor partide parlamentare. PSD, PNL şi PDL au rămas cu găuri negre de zeci de milioane de lei de la campaniile electorale trecute, se spune într-un raport al Institutului de Politici Publice. Banii de la buget nu au fost suficienţi pentru cele două partide şi jumătate care au fost nevoite să vină şi cu economiile de-acasă, adică de la bancă sau finanţatori. Au acumulat astfel datorii faţă de autorităţile publice, dar şi faţă de diverse persoane private. Acestea au dat banul la partid, folosindu-se de modificarea legii finanţării partidelor care le permite şefilor de mafii locale să împrumute naşii politici preferaţi fără număr, după ce atinge plafonul maxim legal la donaţii. Modificarea a fost propusă, cum altfel? de trei mari granguri PSD-işti. Poate de aceea a şi crescut preţul locului pe buletinul de vot, ca să nu sărăcească partidele. Frica de sărăcie a fost principalul program politic al tuturor alegerilor, chiar dacă îmbracă doar uneori forma grijii faţă de om. Nu e greu să-ţi dai seama cum poate arăta grija flămândelor animale politice faţă de omul de rând.
În cele din urmă, guvernul a anunţat cu jumătate de gură că va analiza şi, cel mai probabil, va renunţa la contribuţia pentru asigurările sociale de sănătate pentru cei fără venituri. O face la presiunea opiniei publice, fără a recunoaşte că a preluat fără nicio analiză critică bomboanele otrăvite ale fostei guvernări. Iar unii dintre ei au turbat mâncându-le.
