Ziua de azi, 13 ianuarie 2016, se anunța decisivă pentru depășirea crizei politice în care a intrat Republica Moldova după demiterea guvernului Streleț. Azi urmau să se întrunească separat sau în grup, în diverse formate și combinații cromatice, democrații, liberalii, PLDM-iştii și „social-democrații”, pentru a „emana” o candidatură la funcția de premier și ulterior pentru împărţirea fotoliilor ministeriale. „Majoritatea parlamentară absolută”, pe care o recomanda imperios Curtea Constituțională există, ne asigură patetic încă de ieri președintele PD Marian Lupu.
O majoritate guvernamentală formată din 56 de deputați, între care 7 liberal-democraţi (ultimii, iată, n-au mai așteptat garanții cu privire la scoaterea instituțiilor de drept de sub control politic, așa cum solicita Valeriu Streleț, președintele interimar al acestei formațiuni). O Declarație privind constituirea majorității parlamentare absolute, semnată de cei 56 de deputaţi convertiţi la „stabilitate”, fixează un șir de priorități. Scris în limbaj de lemn – dovada sigură a dezimplicării și nesincerității –, dar animat de un aşa-zis spirit mobilizator, documentul este în bună măsură ilar prin tonalitatea și stilistica sa. Paragrafele părții introductive încep cu patru gerunzii „energizante”, date cu bold – „conștientizând”, „înțelegând”, „considerând”, „realizând”… – și constată starea de fapt deplorabilă în care se află Moldova. Autorii acestui text însă omit să precizeze că tocmai politicienii care semnează Declarația au generat dezastrul – în speță democrații și pretinșii social-democrați, ex-comuniști – prin demiterea guvernului Streleț și în general prin modul cum a fost guvernată țara în ultimii 6 ani.
Marea necunoscută este ce atitudine va avea președintele Timofti față de această „majoritate parlamentară integrată în absolut”, cum ar spune faimosul maestru ZEN de odinioară din România, Gregorian Bivolaru. Pentru că i s-a pus pe masă o construcție politică hazardată, înjghebată la repezeală, care încalcă flagrant voința alegătorilor din 30 noiembrie 2014, instaurând o adevărată harababură politică în Parlamentul de la Chișinău, o alianță fără valori și principii, fără ideologii și doctrine, bazată pe interese râncede, pe corupție, șantaj și intimidare, ascunse în spatele unor fraze goale despre salvarea Republicii Moldova. Șeful statului trebuie să ia o decizie după ce deputații din noua majoritate parlamentară l-au respins prin neprezentare pe Ion Sturza, candidatul desemnat în primul tur.
Căutând soluții la presiunile și șantajul PD-ului, după decizia Curții Constituționale din 29 decembrie 2015, președintele a invocat condiția integrității pentru candidatul la funcția de premier. Întrebarea este dacă acest „filtru moral” va fi suficient pentru a preveni instalarea deplină a unui regim cleptocratic în Republica Moldova, întrucât oligarhul Vlad Plahotniuc, propus azi ca premier de noua majoritate parlamentară, nu are cum să escaladeze sentința „suspiciunilor de corupție”, așezată acum 3 ani de Curtea Constituțională în calea rivalului său, Vlad Filat, azi aflat în arest. Evident, numai dacă această sentinţă n-a fost cumva de „unică folosinţă”.
Tot în 13 ianuarie, au demarat protestele societății civile inițiate de Platforma Demnitate și Adevăr sub genericul „Stop dictaturii criminale!”. Platforma DA a chemat populația să-l sprijine pe președintele Timofti, să-l ajute să desemneze la funcția de prim-ministru o persoană cu adevărat onestă, din afara clanurilor care domină Republica Moldova. Pe de altă parte, şi Partidul Democrat şi-a mobilizat la Chişinău susținătorii din teritoriu, aduşi, potrivit mai multor relatări, cu forţa, ameninţaţi că îşi vor pierde locurile de muncă dacă nu se vor încolona întru susținerea „majorității absolute” şi a guvernului său salvator.
În ultimele zile au apărut pe la diverse televiziuni apologeții „încremenirii în proiect” (în proiectul PD şi al patronului său Plahotniuc), care discută ore în șir despre „stabilitate”. Într-un context geopolitic periculos, declară aceşti demagogi cu simbrie, n-ar trebui să clătinăm „barca” statului moldovenesc, alegerile anticipate și chemările criticilor actualei puteri sunt menite să destabilizeze și mai mult Moldova, să o arunce în anarhie. Insinuările merg până acolo încât Opoziţia civică pro-europeană este calificată ca fiind în slujba unor puteri străine, că ar cloci o trădare de ţară.
Or, „stabilitatea” pe care o declamă ca pe o mantra profeții actualului regim de la Chişinău vine în conflict cu ideea de schimbare și dezvoltare – procese de care are nevoie Moldova pentru a se desprinde din băltirea ultimilor 24 de ani post-sovietici. Ne-a lipsit o Lege a lustraţiei şi o lege a accesului la dosarele KGB care să cureţe scena politică basarabeană, de aceea clanurile oligarhice crescute din patul germinativ al regimului sovietic, în conivenţă cu lumea interlopă, au condamnat Moldova la primitivism şi izolare, au alimentat metastaza corupţiei şi imoralităţii. Ni se poate reproşa, desigur, că o dată cu fiecare ciclu electoral ne-am făcut iluzii că poate acum va fi altfel, că va fi mai bine, că în sfârşit am votat nişte politicieni demni, „fii ai acestui pământ”, care ne vor reprezenta cu cinste, dar de fiecare dată am fost înşelaţi şi minţiţi: „oamenii noştri” deveneau „oamenii lor” de îndată ce obţineau accesul la resurse şi privilegii de stat.
Acest cerc vicios trebuie spart. Peste tot în jurul nostru schimbarea şi-a făcut loc cu greutate. România, până să intre în epoca DNA şi în noua paradigmă europeană, a avut o „revoluţie furată” în decembrie 1989, a cunoscut oroarea mineriadelor lui Ion Iliescu şi Miron Cosma, dezmăţul baronilor postcomunişti şi „tunurile” devalizatorilor de bănci şi granturi occidentale. Ucrainenii, care îşi apăra ţara de agresiunea rusească, au avut nevoie de două „revoluții portocalii” și de două „maidane” ca să afle preţul independenţei şi să asimileze conştiinţa apartenenţei lor valorice la spaţiul european.
Criza interminabilă pe care a generat-o clasa politică de la Chişinău, instalată pe sacrificiul trădat al tinerilor din aprilie 2009, trebuie să sfârşească o dată cu afirmarea unor forțe politice noi, a unor conducători integri, patrioţi, dedicaţi interesului public. Dacă nu s-a putut o „revoluţie de sus”, prin votarea unor guverne reformiste conduse de Maia Sandu sau Ion Sturza, aceşti politicieni, la fel şi liderii Platformei „Demnitate şi Adevăr” şi alte formaţiuni care îşi doresc o Moldovă cu adevărat europeană, vor încerca schimbarea „de jos în sus”, prin mobilizare cetăţenească.
Semnalul ruperii de trecut îl poate da preşedintele Nicolae Timofti. Decretul pe care domnia sa urmează să-l semneze va deplasa Republica Moldova sau spre „absoluta” captivitate oligarhică sau către alegeri anticipate, care vor oferi acestui popor şansa să-şi decidă soarta în libertate. Şi cum va alege poporul aşa va fi.
