Apropierea alegerilor începe să aburească oglinzile retrovizoare ale locomotivelor politice. De aceea, trecutul le pare de neînţeles sau înceţoşat.
Abia după ce au fost scoşi pe brânci de la guvernare, liderii PSD par să simtă, în fine, culorile şi miasmele naturale ale tovarăşilor de drum din UNPR şi fac un pas înapoi. La fel şi foştii lor tovarăşi de drum, care au pus deja topoarele pe masă pentru a-şi renegocia contractul nupţial. Marea iubire pe care şi-o jurau pe când împărţeau guvernarea s-a stins, iar PSD n-ar vrea cu niciun chip să piardă ceva din tot mai alunecoasa plevuşcă electorală cărând partidul lui Gabriel Oprea în cârcă. Divorţul nu este confirmat oficial. Zvonurile despre el circulă deocamdată doar sub pecetea anonimatului, însă e evident că nu iubirea animă perdeluţele din budoarul tovarăşilor de drum.
Fumurile din capul foştilor parteneri nu ies însă fără foc. Unul dintre liderii locali ai PSD spunea zilele trecute că abia aşteaptă să le bată la uşă foştii aliaţi ieşiţi la cerşit, pentru a-i întreba cum vor face faţă criteriilor de integritate. Căci, ca într-o căsătorie cu năbădăi, partenerii îşi ştiu toate hachiţele şi năravurile grele, pe care nu le dezvăluie decât când se spovedesc la Parchet, să scape doar cu câteva mătănii. Ca să nu se mai spună că a fost partidul care a instituţionalizat corupţia, PSD a adoptat în ultimele zile ale anului trecut un cod de conduită care a stins luminile în bradul celor care se aşteptau să le aducă moşul ceva nominalizări pentru alegerile din acest an.
Pentru a nu da satisfacţie voyeurilor politici că a fost evacuat din apartamentul conjugal îmbrăcat, vorba poetului, doar în parfum de roze, Gabriel Oprea a publicat un lung, prolix şi întârziat mesaj de nou an în care spune, printre bolboroselile şampaniei, că este decis să ia zece la sută din voturi la următoarele alegeri. Ştie că e un obiectiv ambiţios, dar se bazează pe echipele din teritoriu. E drept, după cum spune presa, oamenii de bază şi-au văzut de interesul lor naţional, dezertând în masă din partid, aşa cum au şi aderat. Înainte de sărbătorile de Crăciun mai mulţi membri ai organizaţiei Constanţa, nemulţumiţi de aerul de şef al liderilor din sediul central, au trecut cu arme şi bagaje la competiţie, făcând zarvă cât o mie de răcani. Se adaugă altor plecări trecute sau în pregătire pe care generalul le neagă cu fraze spumoase şi furioase. El spune că nimeni nu a părăsit UNPR şi că unitatea de monolit a partidului e dată de principii, obiective şi convingerea că doar în această formulă vor aduce securitatea pentru români. Cine îi caută la biografii găseşte securitate din belşug.
Este prima ieşire după demisia guvernamentală a fostului vicepremier, dar se vede că a lăsat în urmă trecutul râzând (moartea unui poliţist din neoficiala sa coloană oficială, gestionarea haotică a salvării victimelor din clubul Colectiv, doctoratul plagiat). Deşi sensul mesajului cu care-şi colindă foştii parteneri este „ne daţi sau nu ne daţi” (locuri pe buletinele de vot, fotolii în viitoarele guverne) textul nu are nimic din inocenţa unui colind. Este, de fapt, un şantaj public din partea celui care până mai ieri era în stare să se întindă preş, dacă n-avea covoare roşii la dispoziţie pentru şefii PSD. Acum crede că le trage covorul roşu de sub picioare foştilor aliaţi, dar aceştia nu mai folosesc demult covoare când calcă interesul naţional în picioare.
Încet, dar sigur, PNL îşi pregăteşte soarta pentru alegeri. Pentru primăria Capitalei a împins în faţă un candidat ireal, ieşit parcă din paginile benzilor desenate. Omul are probleme serioase la dosarul său contabil, iar buna sa impresie de sine nu poate fi explicată decât printr-o echipă de imagine cu grave deficienţe de vedere. Mai nou a apărut într-o conferinţă de presă folosind un colaj fotografic cu incendiul din Clubul Colectiv pentru a transmite mesajul că nu ne-ar trebui asemenea tragedii ca să devenim mai responsabili. Până la urmă singurul mesaj pe care l-a transmis a fost că are nevoie de asemenea tragedii ca să-i crească procentele electorale. Pentru că a aprins petarde pe paginile de socializare, candidatul PNL a dat înapoi spunând că nu a fost înţeles cum trebuie. Desigur, este greu de înţeles. E foarte posibil, însă, ca, în ciuda dramatismului prestaţiilor sale, actualul candidat să joace într-o comedie de situaţie jenantă, în care partidul va da lovitura de teatru renunţând la serviciile sale pentru vreun as din mânecă. Strategia a mai fost folosită cu succes şi de alţii. Privirile unora se îndreaptă către premierul Cioloş care se străduieşte din greu să lase electoratului o impresie de neşters, jucând cumva la întâmplare cartea seriozităţii şi tehnocraţiei. Dar premierul spune că nu are de gând să candideze, semn că e posibil să i-o fi cerut deja cineva şi că are nevoie de timp de reflecţie.
PNL se pregăteşte la fel de serios şi cu atenţie la detalii şi pentru alegerile generale. Dacă la cele din Bucureşti s-a folosit stângaci de imaginea încă vie a durerii şi emoţiilor provocate de catastrofa de la Colectiv, la nivel naţional alta e tragedia în care şi-a pus speranţa. Este vorba despre cazul pastorului Bodnariu, căsătorit şi stabilit în Norvegia. Copiii săi, cinci la număr, au fost preluaţi de Barnevernet, agenţia care se ocupă cu protecţia copiilor, după ce fetele cele mari ar fi spus la şcoală că părinţii le bat pentru a le disciplina. Copiii au fost plasaţi în familii-surogat, iar dosarul este în cercetare. Chiar şi-aşa, statul român s-a implicat, unii pe Facebook, alţii în stradă. Vocalii politicienii PNL vor să facă un drum până acolo zilele următoare să vadă dosarul şi să stea de vorbă cu parlamentari, oficiali guvernamentali şi angajaţi ai agenţiei pentru protecţia copilului.
În ţară şi aiurea cazul a scos sute şi mii de oameni în stradă, indignaţi de intransigenţa agenţiei cu pricina şi de duritatea legilor locului comparativ cu cele europene. (Norvegia nu face parte din Uniunea Europeană, aşadar pretenţia protestatarilor şi a politicienilor de a corela legislaţia cu cea unională este inoportună şi hazoasă.) Ciudată această emotivitate generală stârnită de un caz de abuz (parental, instituţional, rămâne de văzut) petrecut la mii de kilometri, când atât protestatarii din stradă, cât şi politicienii indignaţi la ore de maximă audienţă ar avea zilnic posibilitatea să se indigneze din pricina nenumăratelor abuzuri locale asupra copiilor. Să fie scandalizaţi de copiii abandonaţi şi de cei mutilaţi pe viaţă la furie de părinţii lor etilizaţi de spiritul Crăciunului sau pur şi simplu din neglijenţă şi dispreţ faţă de cei mici. Să ceară decăderea din drepturile părinteşti pentru cei care-şi trimit copiii la cerşit prin intersecţii, parcări sau staţii de maşină. Să condamne ca abuzuri împotriva copiilor programele şcolare, de televiziune şi de propagandă politică, dăunătoare în mare măsură sănătăţii mintale. Delegaţia parlamentară ar economisi nişte bani buni făcând un inventar al abuzurilor şi privaţiunilor prin care trec copiii din România, cei mai săraci şi cei mai analfabeţi copii din Europa. Un diagnostic în această privinţă ar fi primul pas concret către reforma societăţii.
Călătoria politicienilor în Norvegia nu este decât un sindrom al impulsului permanent de a da vina pe alţii pentru propriile eşecuri. Niciun politician responsabil nu a spus clar că într-o casă străină prioritare sunt regulile acesteia. Nu-ţi plac, nu eşti obligat să stai. E valabil nu doar pentru refugiaţii din calea complicatelor şi sângeroaselor conflicte din Orientul Mijlociu, ci şi pentru românii de la porţile Orientului. Niciun politician nu a spus că Norvegia este un stat civilizat, aşadar scenariile paranoice nu au nicio legătură cu realitatea, ci doar cu resentimentele xenofobe şi antioccidentale pe care le alimentează unii în mintea electoratului. Dar de ce ar face-o? Să jignească profundele sentimente naţionale? Patriarhia, în armonie cu străvechiul model al familiei în care capul familiei este egal cu ceilalţi dar şi stăpân peste ei, acuză implicit autorităţile norvegiene de abuz. Patriarhul spune că familia este „cadrul natural pentru naşterea, creşterea şi educarea copiilor”, dar omite să-şi mustre oiţele că, de multe ori, cadrul natural este vitreg şi că, pentru multe familii, creşterea şi educarea copiilor înseamnă violenţă, viol, abandon, sărăcie. De acestea nu sunt vinovate autorităţile altor ţări, dar nici nu-i mai indignează pe cei de-acasă.
Politicienii simt că, dacă joacă bine cartea dramei familiei Bodnariu, pot să alimenteze sentimentele naţionale şi, totodată, să facă pastila marginalizării europene a românilor mai dulce. Şi chiar să o transforme într-un eficient euforizant.
