„De acum înainte – a declarat Bernard Pivot la aflarea veștii morții lui Michel Tournier – nu voi mai ști ce să răspund când voi fi întrebat cine este cel mai mare scriitor francez în viață”. Născut în 1924, Michel Tournier a făcut studii de germanistică, dar dublul eșec la un concurs profesional i-a schimbat, după propria-i mărturisire, destinul.
S-a consacrat literaturii, debutând cu toate acestea târziu, în 1967, la 43 de ani, cu romanul Vineri sau limburile Pacificului, care a cunoscut un succes uriaș în Franța și, totodată, o spectaculoasă carieră internațională. Romanul reinterpreta povestea lui Robinson Crusoe, care nu mai apare investit cu o misiune civilizatoare ci, dimpotrivă, el este cel care învață de la „sălbaticul” Vineri secretele comuniunii cu natura. De altfel, caracteristică literaturii lui Tournier este rescrierea unor mituri celebre.
Așa se întâmplă și în următoarele două romane ale sale, Regele arinilor (1970) și Meteorii (1975). Primul dintre ele obține premiul Goncourt și este, iarăși, un mare succes de librărie. După acest început fulminant, producția romanescă a lui Tournier se rărește, însă scriitorul publică mai multe volume de nuvele precum și eseuri, ce îmbină impresile de lectură cu rememorările autobiografice. În 2002 i-a apărut o carte cu titlul insolit Jurnal extim, un jurnal care, spre deosebire de cel intim, se voia deschis către exterior.
De mai multe decenii Tournier trăia într-un fost prezbiteriu din regiunea pariziană, la Choisel, pe valea Chevreuse. Dar izolarea sa era numai aparentă. Se întâlnea des cu cititorii săi, mai ales cu cei foarte tineri, pentru care scrisese o versiune specială a lui Vineri, intitulată Vineri sau viața sălbatică. Din 1972 era membru al Academiei Goncourt, adică al juriului care acordă în fiecare an prestigiosul premiu; a demisionat de acolo în urmă cu șase ani, din cauza vârstei înaintate. A acordat până nu demult interviuri, din care se vede însă că suporta tot mai greu bătrânețea.
Să adaug că despre romancierul care ne-a părăsit pe 18 ianuarie s-a spus în repetate rânduri că ar fi meritat cu prisosință premiul Nobel. Care se cuvenea să fie atribuit, ca să reiau vorba lui Pivot, „celui mai mare scriitor francez în viață”.
