Despre un inexistent sat din Tajikistan și limba română

Circulă pe net de câteva săptămâni o poveste total neverosimilă despre „cum ar fi ajuns să fie predată copiilor limba română drept limbă franceză într-un sat din Tadjikistan”.

E lăudată „ingeniozitatea de care dă, câteodată, dovadă basarabeanul nostru când e pus în condiţii-limită”. Pe scurt, povestea spune ca în război, un basarabean, ca să scape de deportare, a fugit în muntii Tadjikistanului, într-o şcoală pierdută în Munţii Pamir, şi a predat toată viaţa sa, timp de aproape cinci decenii, limba franceză.

Dupã patru decenii, o comisie școlara ar fi descoperit că omul învățase tot satul să vorbească românește mințindu-i pe săteni că aceea era franceză. Omul de fapt nu știa franceză. Comisia l-a lăsat să continue, iar în acel sat româna este chiar și astăzi a doua limbă a sătenilor. Toți cititorii acestei povești aplaudă extaziați ingeniozitatea moldoveanului.

E uluitor și revelator pentru credulitatea de care se poate da dovadă chiar și azi, în era presupusul acces total la informație. Totul e fals în această poveste.

In primul rând, e doar o anecdotă veche de când lumea, în toate culturile, sub diferite forme, inclusiv în varianta: Ițic și Ștrul au un restaurant vietnamez în New York, unde i-au învățat pe chelneri să vorbească idiș mințindu-i că e engleză etc.

Apoi, in niciuna din variantele poveștii nu apare numele inexistentului sat, ca să ne uităm și noi pe Google Earth, Wiki etc.

Deși toți am trecut prin școală, nimeni nu se gândește cât de neverosimil este ca niște țânci mucoși cu ochi de veveriță de la granița Afganistanului să învețe română la școală într-atât încât româna să devină limba satului. Învățând toți de la un singur om, despre care povestea nu ne spune dacă la rândul lui vorbea tadjikă… căci rusă, pe-acolo, nu se prea vorbește. In orice caz, a doua limbă a satului ar trebui să fie, oricum, rusa. Tadjica e o formă de persană.

Apoi, nici unul din acei săteni și copii nu se uita la TV? Că televiziunea sovietică, ba chiar tot blocul de est, inundau republicile cu filme franțuzești cu Fernandel și Louis de Funès și Pardaillan si Thierry La Fronde și marchize și Alain Delon. Oui, chéri.

Dar ce e mai revelator e numărul de oameni care, chiar, dacă povestea ar fi adevărată, vede aici ceva drăguț și inocent, iar nu istoria unui impostor care abuzează de ospitalitate și distruge cunoștințele copiilor, ci un moldovean viclean care trebuie admirat.

Adică, dacă-i escroc de-al nostru, atunci trebuie aplaudat.