E o ipoteză lansată de istoricul Nicolae Iorga cu aproape 100 de ani în urmă, pe care președintele Klaus Iohannis o demonstrează, cel puțin în ceea ce privește politica externă.
Participarea sa la Conferința de Securitate de la München, considerată a fi cel mai important loc de dezbateri în ceea ce privește politica internațională, arată pe de o parte intenția președintelui Iohannis de a readuce România în primplan, dar pe de altă parte faptul că liderul român a refuzat să rămână la discuții și la întrebări, plecând imediat după discurs sugerează fie timiditatea sa, fie dezinteresul pentru ceea ce se întâmplă în jurul țării.
Klaus Iohannis a fost probabil unul dintre puținii vorbitori prezenți la München care nu au pomenit absolut deloc Rusia. Nu i-a pronunțat numele și nu s-a referit la implicațiile anexării Crimeei de către Moscova în 2014. Pur și simplu, președintele României preferă să ignore această mare putere, care între timp are graniță cu România, în Marea Neagră.
În scurtul său discurs, Klaus Iohannis nu a prezentat nicio idee nouă, niciun un obiectiv clar al României, nicio soluție originală.
Totuși, președintele român și consilierii săi de politică externă au identificat cauzele situației încordate din regiune, ar fi vorba despre „efectul unei lipse de voință politică și hotărâre manifestată de anumite state și de alți actori de a respecta principiile, normele și instrumentele care au fost construite de-a lungul deceniilor”. Klaus Iohannis s-a ferit să arate cu degetul spre cineva, un instinct de conservare, poate prea puternic, prin comparație cu predecesorul său, Traian Băsescu, aflat la cealaltă extremă: un lider care vorbea uneori prea mult, dar care nu a ezitat nicicând să se poziționeze în mod clar față de Rusia.
În sfîrșit, președintele român a ținut să salute „decizia SUA de a spori de patru ori bugetul destinat Inițiativei de Reasigurare Europeană”; să-și arate pesimismul legat de viitorul UE, adecând din nou vorba despre „criza migranțior” care „a demonstrat potențiala fragilitate a construcției europene și eficiența limitată a instituțiilor comunitare”.
Președintele a subliniat mai departe contextul geopolitic „crucial” din zona Mării Negre adăugând că „experiența și competența” României ar putea contribui „substanțial la soluționarea problemelor care alcătuiesc arcul de instabilitate din zona Mării Negre”.
Odată cu venirea lui Iohannis la Cotroceni, România se întoarce de fapt la o tradiție mai veche a politicii externe autohtone: reflexul statelor periferice de a nu-și deranja vecinii, de teama unor consecințe viitoare. În același timp, merită notat faptul că România este singura țară europeană care și-a menținut ambasada deschisă în capitala Siriei, semn că relațiile cu Bașar Al Assad au rămas cordiale într-un teren dominat de Rusia.
România oferă servicii și celorlalte state din UE prin diplomații săi de la Damasc, dar legăturile complicate de acolo, l-au determinat, poate, pe Klaus Iohannis să fie mai prudent.
