Dacă era un fapt binecunoscut și ilustrat de multe expoziții – ultima dintre ele în Germania, la Muzeul Folkwang din Essen în 2015 – că arta europeană, impresioniștii cu deosebire, au fost extrem de influențați de, și au reflectat în lucrările lor, arta japoneză la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul veacului XX, publicului larg i-a rămas practic necunoscut pînă acum fenomenul reciproc. Raporturile culturale dintre Japonia și Europa nu au fost un simplu fenomen de modă și nici cu direcție unică din Orient spre lumea occidentală.
Procesul de modernizare a Japoniei în era împăratului Meiji (1868-1912) și a succesorului său pînă la mijlocul anilor 1920, a inclus misiuni speciale de documentare în Vest și un interes aparte față de cele mai diverse realizări tehnologice și artistice occidentale.
O expoziție unicat organizată de Bundeskunsthalle, Sala federală de expoziții de artă de la Bonn, a prezentat în ultimele luni, în premieră în Europa, peste o sută de exponate din muzeele și colecțiile japoneze, sub titlul „Japonia iubește impresionismul. De la Monet la Renoir”.
Absolut remarcabilă, expoziția surprinde grație cîtorva tablouri rar, dacă nu niciodată, cunoscute în Europa. Exponatele, tablouri, stampe, sculpturi, sînt grupate în 12 secțiuni: Prolog: Dragostea Japoniei pentru impresionism, Întîlnirea dintre Japonia și Europa, Tadamasa Hayashi, primul colecționar japonez de impresionism, Școala de la Barbizon și Courbet, Manet și impresionismul, Colecția Matsukata și Muzeul Național de Artă Occidentală, Claude Monet și colecția lui de stampe japoneze, August Renoir în colecțiile japoneze, Paul Cezanne în colecțiile japoneze, Neo-impresionism, Gauguin și Van Gogh, Nabiștii și Desvallières, Muther, Meier-Graefe și recepția impresionismului în Japonia, Artiștii japonezi „de stil occidental”, Epilog: Japonia și impresionismul.
Dragostea Japoniei pentru impresionism. De la Monet la Renoir
Lista și activitatea colecționarilor japonezi este impresionantă și începe cu Tadamasa Hayashi, venit la Paris în 1878, unde a lucrat ca interpret pentru un negustor de artă japonez la Expoziția Mondială. Între
cei cu care s-a împrietenit și cărora le-a achiziționat tablouri, oferindu-le la schimb stampe japoneze, s-au aflat Camille Pissarro, Berthe Morisot, Edgar Degas și mai ales Claude Monet. Hayashi se întorcea în 1905, după 23 de ani petrecuți în Franța, cu o importantă colecție de tablouri, iar numai moartea sa, un an mai tîrziu, a împiedicat materializarea visului de a crea un muzeu pentru colecție. O sută de lucrări din colecție au fost vîndute după moartea sa în Japonia, iar alte 160 scoase la licitație de familie, în 1913, la New York.
Remarcabilă este și istoria industriașului colecționar Kojiro Matsukata, care și-a investit imensa avere obținută prin construcția de vapoare, în achiziționarea unei colecții de circa două mii de piese de artă europene. Prieten cu Monet, de la care a cumpărat mai multe pînze în cursul unor vizite la Giverny, Matsukata a plănuit începînd din 1916, să construiască un Muzeu intitulat Kyoraku (Palatul Plăcerii Desăvîrșite), iar achizițiile sale au fost o parte transportate în Japonia, iar altele depozitate la Paris și Londra.
Criza financiară din 1927 avea să conducă la falimentul șantierului său naval și confiscarea unei părți din colecție. Un incendiu distrugea în 1939 tablourile depozitate la Londra, în timp ce acelea de la Paris i-au fost confiscate de statul francez, ca proprietate inamică, la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.
Acestea din urmă aveau să fie retrocedate statului japonez, la reluarea relațiilor diplomatice dintre cel două țări, ca un cadou condiționat însă de construcția unui Muzeu care să le găzduiască, după planurile lui Le Corbusier. Muzeul Național de Artă Occidentală a fost inaugurat la Tokyo, un an mai tîrziu, în iunie 1959, cu cele 363 de tablouri restituite din colecția lui Matsukata (el mort în 1950). Astăzi, grație achizițiilor și donațiilor, colecția muzeului a ajuns la 5.500 de piese, între care 59 de sculpturi de Auguste Rodin și 11 de Antoine Bourdelle, parte a lor expuse acum la Bonn.
Mai norocos, pictorul Torajiro Kojima (1881-1929), care a studiat în atelierele europene și a achiziționat numeroase pînze prețioase ale post-impresioniștilor, a apelat la sprijinul unui antreprenor mecena, Magosaburo Ohara, care, după moartea pictorului avea să clădească în 1930 Muzeul de Artă Ohara și să reunească în el colecția lui Kojima și pe a sa.
„Dragostea Japoniei pentru impresionism” – o istorie a relațiilor culturale și politice în sine fascinantă, ilustrată acum, cînd expoziția se apropie de închidere, printr-un Catalog și el remarcabil cu studii semnate de istorici de artă japonezi și de Beate Marks-Hanßen, curatoarea germană a expoziției.
