O declarație a ambasadorului american la București, Hans Klemm, a provocat condeiul mai multor comentatori. Ovidiu Pecican o explică și în general o susține, în România liberă. Diplomatul i-a îndemnat pe români să nu privească acceptarea imigranților imigranți ca pe o povară, pentru că ei aduc de regulă o energie benefică economiei și societății. Prin istoria ei, America ar fi dovada vie că este așa. Ovidiu Pecican se întreabă de ce a fost nevoie de acest îndemn diplomatic, iar răspunsul este că românii plecați în număr mare după 1990 înspre cele patru zări n-au fost întotdeauna bine primiți.
Un alt motiv de angoasă este istoria prea scurtă a statului român unitar: nici măcar o sută de ani împliniți. „Experiența mai multor dominații străine din trecut face România (...) nevrotic prudentă – și nu fără motiv – în raport cu sensibila chestiune a conviețuirii, scrie Pecican. Ea se află de nici zece ani într-un context plurietnocultural, UE, unde abia învață treptat să se comporte ca o membră cu drepturi în principiu egale la o comunitate democrată pestriță și foarte diversă. Ieșită abia de un sfert de secol de sub o domnie autoritaristă sumbră și izolaționistă, nu a învățat încă, și nici destul de repede, reflexele ieșirii încrezătoare din autarhie. Nu poate fi acuzată cu prea mult temei”.
Editorialistul publicației Cotidianul, Cornel Nistorescu, e chiar îngrijorat de lipsa reflexelor de generozitate și solidaritate la un popor care, în deceniile de comunism, a considerat exilul drept singura speranță. Ambasadorul american ar fi intuit că în România riscă să se instaureze o stare de spirit asemănătoare cu a slovacilor: „Românii, scrie Nistorescu, vor condiţii speciale şi tratament excepţional în ţările UE şi nu sunt dispuşi să ofere găzduire nici măcar provizorie pentru valul de migranţi ce clatină construcţia europeană din temelii”. De vină ar fi felul în care politicienii români se eschivează de la dezbaterea reală a acestei probleme, arată comentatorul de la Cotidianul.
Pentru articolul său din Evenimentul zilei, Iulian Chifu selectează un anumit refren al analiștilor politici de pretutindeni: ar putea urma un al treilea război mondial sau un nou război rece. Deși afirmă că pericolul e real, analistul demontează de fapt, cu contraargumentele analiștilor străini, ambele scenarii. Un al treilea război mondial nu e posibil pentru că ar necesita foarte mulți bani și ”posibilitatea de a duce acţiuni pe o perioadă îndelungată de timp, la nivel convenţional”. Un nou război rece e de asemenea puțin probabil. Rusia e slabă economicește și eclipsată de dimensiunile succesului economic al Chinei. Rămâne așadar doar ideea: ”Lumea contemporană se pregăteşte de o nouă reaşezare”.
O confirmă Octavian Manea, analist la revista 22, dar el vede lucrurile diferit: ultimul buget federal pregătit de administrația Obama, și care va fi operat de viitoarea administrație de la Washington, ar anunța ”reîntoarcerea la o dimensiune consacrată în practica strategică americană din timpul Războiului Rece și consolidată pas cu pas începând cu a doua jumătate a anilor ‘70”. Atunci s-au făcut mari investiții în tehnologii revoluționare, care împingeau ”într-o cursă tehnologică pe care nu și-o permitea”. Judecând după ultimul buget, ultimul mandat Obama ar fi fost deci dominat nu de ”campania împotriva ISIS, ci (de) descurajarea marilor puteri revizioniste”, este concluzia lui Octavian Manea.
