Mugur Isărescu, uns păstor pe viaţă peste turma de lei, bani şi tigri economici de carton a românilor, s-a supărat pe cei care au aruncat nişte mărunţiş pe treptele Băncii Naţionale în timpul unui protest recent. „Sper să fie doar o metaforă, altminteri ar echivala cu terfelirea tricolorului sau cu fluieratul în timpul imnului,” spunea guvernatorul, vizibil iritat de nemulţumiţi. Aceştia, surprinşi de eternitatea crizei economice, nu mai au bani să-şi achite datoriile şi ar vrea să scape de penalităţi. Este supărat şi că s-a spus că i-ar proteja pe bancheri, şi nu banii românilor.
Uită să explice lunga tăcere a Băncii Naţionale când economiile personale ale românilor, la a căror bună-stare pretinde că veghează, au fost înghiţite de criză. Uită, de asemenea, să spună că tot pe-atunci nu puţine au fost băncile care au trântit ghilotina ghişeelor pentru a lua banii dintre degetele clienţilor. Uită să spună că administratorii băncilor şi-au salvat bonusurile mărind discreţionar dobânda şi schimbând unilateral contractele. Mult mărunţiş s-a aruncat atunci pe treptele şi în cuferele băncilor şi mulţi particulari au falimentat pentru defibrilarea inimii mari şi generoase a capitalismului multilateral dezvoltat. Şi mai uită să spună adevărul banal, de bun simţ că riscuri ar trebui să-şi asume nu doar clientul, ci şi bancherii care în România nu ştiu decât să încaseze comisioane şi penalităţi. Ca Fiscul.
Manifestanţii care au tulburat operaţiile pe cardul lor deschis protestau împotriva perspectivei ca legea dării în plată să fie respinsă, cum ar fi dorit bancherii. În timpul cele mai mari crize din ultimele trei sferturi de veac, declanşată de creşterea speculativă a preţului locuinţelor, în România s-a născocit o inginerie prin care marii dezvoltatori să nu-şi piardă banii luaţi deja pe prietenii politice de la bănci şi investiţi în absurdele şi oribilele blocuri ale noii arhitecturi postcomuniste. Oamenii începuseră să cumpere în avans apartamente lăsat în paragină sau nefinisate. Uneori fără gaze şi curent. Luau credite cu buletinul şi fără multe garanţii (Cine putea garanta soliditatea locului de muncă? Dar cine se gândea acum zece ani că nu se va mai găsi nimic de muncă?) astfel că executarea bancară a debitorilor a fost o crimă perfectă, deghizată în sinucidere financiară. Banii au uns cu miere gratiile creditelor bancare. Pentru mulţi, Prima casă a devenit şi ultima. Iar creditul luat pentru aceasta i-a înrobit până la pensie, transformând casa în celulă.
Veşnica îndatorare cu dobândă ajustabilă şi comisioane după poftă este coloana vertebrală a strategiei bancare. Noua lege le strică socotelile pe termen lung. Nu sunt lipsiţi de simpatizanţi. Dacă ar fi adoptată legea dării în plată, se antepronunţă şi ministrul finanţelor, sistemul financiar s-ar gripa, preţul locuinţelor ar scădea cu zece procente iar avuţia netă a românilor s-ar diminua cu 60 de miliarde de euro. O grijă de înţeles, pentru că Anca Dragu, ministrul care considera că românii rămân competitivi câtă vreme se mulţumesc cu doi lei pe zi, are pe lângă sutele de mii de lei şi euro risipite prin bănci să li se piardă urma, şase case şi câteva terenuri intravilane de vreo mie de metri pătraţi bucureşteni, iar valoarea acestora ar scădea.
Nu e greu de văzut cum se manifestă grija bancherilor pentru binele românilor, pentru a-l cita pe guvernatorul Isăresc. După cum spun nenumărate sondaje, pentru oamenii obişnuiţi puşculiţele bancare au devenit nişte instituţii la fel de populare, în zilele acestea, ca puşcăriile. Legislaţia tinde să facă din ele un rău absolut şi necesar pentru că puţine mai sunt operaţiunile financiare care se pot face cu banii din buzunar. Au parazitat cardul de salariu al fiecărui amărăştean, dar au fost şi sursa marilor tunuri financiare, principalele spălătorii de bani şi conducte de evaziune. Bancherii au luat puţin de la mulţi pentru a-şi finanţa patronii. Dacă există un loc în univers unde nimic nu se pierde, totul se câştigă şi se transformă acela este fişetul bancherilor, descoperitorii pietrei filosofale care transformă prin diverse comisioane praful din conturile personale în aur. Indiferent ce sume negociaţi la salariu, banca îşi va extrage din ea livra de carne, pe motiv că-i folosim fişetul. Este o subtilă taxă pe care nimeni n-o mai calculează deşi este prezentă în toate operaţiunile cu cardul. Căci chiar şi pentru a ne vedea banii în vitrina băncii trebuie să dăm comision.
De partea cealaltă a acvariului, însă, sunt numai chipuri satisfăcute. Pentru animalele politice bancherii sunt cei mai buni prieteni. Sistemul bancar românesc este tarat de păcatele unei origini profitabile, dar nesănătoase economic. Multe dintre ele sunt şi azi puşculiţa oamenilor puterii finanţate din mărunţişul public. Nu e de mirare că relaţiile establishment-ului cu băncile sunt de la excelent în sus. Fiecare pune ipotecă pe fotoliul de parlamentar sau de director de instituţie de stat pentru a-şi îmbunătăţi nivelul de trai cu ajutorul generozităţii băncilor. Dacă ne uităm pe declaraţiile de avere ale stelelor pitice care ne luminează firmamentul, puţini sunt cei care să nu aibă sute de mii ba chiar milioane de euro împrumutaţi de la bănci pe ochi de culoarea politică potrivită. Deşi mai toţi au fost angajaţi la stat, cu renumeraţii după buget, au reuşit să înfrângă vitregia crizelor financiare şi a austerităţii cronice înfrumuseţându-şi viaţa cu mărunţişul luat pe termene mai lungi ca termenul lor de garanţie politică. Nu numai dreptul are măreţia lui, ci şi finanţele.
Încă de pe vremea conversiunii în masă a securiştilor la capitalism şi a activiştilor comunişti la democraţie s-a declanşat contagiunea în masă de milionari cu dobândă politică preferenţială. Între bănci şi politică a fost din totdeauna o simbioză pe care capitalismul de stat, chiar de la primele sale jocuri piramidale şi falimente bancare păstorite magnanim şi nepăsător şi de domnul Isărescu, nu a făcut decât s-o întărească. După evenimentele din decembrie 1989, felicitările, masa şi dansul au fost convocate în subsolul Băncii Naţionale unde fiecare s-a servit cum a vrut din meniul casei. Transferarea banilor de buzunar ai securităţii în Bancorex (şi în alte afaceri conexe despre care Dan Voiculescu nu ştie nimic) a reprezentat ocazia primelor tunuri date de cunoscători. Nu întâmplător unii bancheri au fost recrutaţi de Serviciul de Informaţii Externe care le-a dat grade înalte şi remuneraţii grase. Cum ar fi putut lăsat SIE, adică fostul departament de informaţii externe al comuniştilor, valuta pe mâna ageamiilor? Răzvan Temeşan, fostul şef Bancorex, prieten cu Mugur Isărescu şi cel care a făcut pierduţi prin subsolurile politicii banii comerţului exterior românesc, este acum expert bancar. Şi-a recâştigat onorabilitatea şi chiar a dat statul în judecată să primească nişte milioane de euro despăgubiri. A câştigat într-o primă instanţă iar statul ar fi trebuit să-i plătească milioane bune pentru salariile dintre perioada în care a fost închis. A doua instanţă i-a purtat ghinion, altminteri ar fi trebuit să-i plătim cu toţii datoria salarială cu dobândă şi comisioane.
Scandaloasele falimente ale băncilor care au dat credite fără acoperire şi cu o imprudenţă ostentativă tuturor şmecherilor cu acces la birourile şefilor de partid şi de stat au lăsat în urmă răni de nevindecat în prestigiul şi finanţele băncilor şi nişte dosare penale grele de găuri negre. Dar şi nişte bancheri care-şi întâmpină sentinţele blânde şi confortabile cu zâmbetul pe buze, căci zornăitul cătuşelor li-l evocă pe cel al mărunţişului din paradisele fiscale. Este o simbioză de înţeles: bancherii au ceea ce le trebuie politicienilor pentru a fi pe deplin oameni politici. Iar politicienii, la rândul lor, au ceea ce le trebuie bancherilor pentru a putea investi şi mai mult în viitorul personal. Însuşi Mugur Isărescu a cochetat cu politica, fiind al doilea finanţist comunist, după Theodor Stolojan, care a făcut pe tehnocratul în fruntea guvernului. A candidat la preşedinţie în numele CDR, reuşind să iasă al treilea din cursă. Nu-l voiau preşedinte de ţară, ci de bancă unde stă placid de mai bine de un sfert de veac.
Şi nu este singur acolo. Mâna lui dreaptă este unul dintre cei mai contestaţi miniştri ai finanţelor, fostul PSD-ist Florin Georgescu, nume legat de cea mai devastatoare perioadă a economiei româneşti, când inflaţia era de trei cifre şi deficitul de două. Iar mâna stângă a guvernatorului este avocatul liberal Bogdan Olteanu, fost vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, care doveşte mai mereu în ultimii ani că tăcerea este de aur, mai ales când se încumetă să scoată o vorbă. Aşa se explică faptul că banii sunt bine orientaţi politic şi că politicile bancare trebuie tămâiate mai întâi în altarele partidelor pentru a da aromă creditelor. Mărunţişul aruncat pe treptele Băncii naţionale nu semnifică doar comisioanele, taxele şi dobânda discreţionară, ci şi ochiul închis de cei care stabilesc politicile fiscale faţă de risipitorii de prin bănci şi ministere.
Nu e o întâmplare că, tot în aceste zile, s-a lansat discuţia cheltuielilor fără cap şi coadă făcute pe sistemele de ascultare ale Serviciului Român de Informaţii. S-a spus că e vorba despre un miliard de euro risipit degeaba întrucât Curtea Constituţională a interzis ca ascultările făcute de aceştia să fie folosite în tribunal. Dar ce contează un miliard de euro în ţara unde au dispărut zeci de miliarde fie prost investite, fie de-a dreptul furate de diverşi oficiali? Puţini sunt scandalizaţi de dimensiunea pantagruelică a cheltuielilor şi nici nu s-au cerut explicaţii de ce a fost nevoie de ele când s-au tăiat atâţia bani de la muncă, sănătate şi educaţie. De acest mărunţiş aruncat pe treptele Băncii nu se mai formalizează nimeni. SRI nu mai întinează drapelul, că reprezintă, nu-i aşa? „interesul naţional”, cum ar spune şeful operativ SRI, Florian Coldea, doctorandul lui Gabriel Oprea. Şi nici nu se gândeşte nimeni să recupereze banii prost cheltuiţi cerând chiar despăgubiri de la SRI. Sau măcar să preia aparatura, s-o refolosească. Deşi, totuşi! dacă suma nu e rodul unei minţi înfierbântate, cineva ar trebui să răspundă: un miliard pentru interceptări nu o fi cheltuit nici măcar securitatea comunistă. Semnificativ este că, de îndată ce s-a aflat care este verdictul Curţii Constituţionale, diversele departamente de urmărire au anunţat că au nevoie de zeci de milioane de euro pentru aparatură de ascultare. S-a lansat astfel programul Primul server pentru nenumăratele servicii secrete româneşt care vor să spargă monopolul interceptărilor SRI. Odată în plus se vede, în ajun de alegeri, că puterea nu se face doar cu bani, ci şi cu informaţii şi vorbe. Informaţiile şi vorbele altora.
