Europa e plină de străini, dar asta nu înseamnă nimic fără povești personale. Cele mai grăitoare povești personale vin aduse de întîmplare.
Așadar, povestea adevărată spune că, într-o zi, am ieșit cu o pîine în mînă dintr-un magazin, la Bruxelles. M-am auzit strigat pe nume. Un om mărunt, îmbrăcat modest, dar îngrijit, mi-a întins mîna și mi-a spus că e din Basarabia și că lucrează la poștă. Nu voia decît să mă salute. Am vorbit cîteva minute de munca la poștă, de Belgia și de ploaile ei neîncetate. A salutat politicos și s-a dus. Asta a fost tot.
Am întîlnit, adică, un om simplu și deschis, bucuros de munca lui și fără gînduri sucite. Străin în Belgia, dar prins într-o cumințenie care îl făcea invizibil.
Un soi de om pe care nu doar Moldova sau România ci lumea întreagă începe să îl piardă. Un om mulțumit să trăiască fără zgomot și pretenții, fără idei mari și ambiții mărunte. Unul din oamenii de treabă din care se naște, fără zarvă, civilizația.
