Ziua de 12 aprilie va intra, probabil, în istoria culturală a României secolului al XXI-lea drept una rușinoasă, cea a unei alte „mineriade”, împotriva unei mîini de artiști, balerini ai Operei Naționale de la București, ce au îndrăznit să protesteze împotriva veleitarismului și naționalismului, a îngustimii de spirit și a comportamentului fariseic, amintind de vremuri ceaușiște, și demonstrate de cei doi dirijori români ce s-au trezit peste noapte instalați de Ministerul Culturii în posturi de conducere.
Un martor al evenimentelor relata pe Facebook despre înjurăturile, fluierăturile, urletele „Plecați Dracului la voi în țară”, adresate balerinilor de „oameni abrutizați”, la care s-a adăugat, nota el pe bună dreptate, „lipsa de solidaritate a altor artiști și intelectuali care acum bagă capul în nisip, avînd naivitatea să creadă că nu le vine și lor rîndul”...
Marți, cronicarul cultural britanic Norman Lebrecht pe influentul său site Slipped Disc, iar astăzi un artist tot britanic, Michael Windsor, rezumau lucrurile, unul vorbind de șovinismul românesc, celălalt scriind pe un tweet: „Este atît de deprimant! Gelozie amestecată cu naționalism de extremă dreaptă, toate într-o instituție culturală - o zi teribilă pentru artă! (So depressing! Jealousy mixed with right wing nationalism, all in a cultural institution - a terrible day for art!)
A fost, într-adevăr, o zi teribilă pentru artă în România - iar faptul a fost înregistrat imediat și pe alte meridiane, din Danemarca pînă în Statele Unite, în New York Times - să auzi strigîndu-se de către angajați ai Operei de Stat, ca în urmă cu un sfert de veac „Nu ne vindem țara!”, acum „Afară din România!”. Strigătul de luptă era adresat balerinei Alina Cojocaru, partenerului ei de scenă și de viață, coreograful Johan Kobborg, și celor cîțiva tineri balerini ai companiei ONB ce și-au exprimat solidaritatea cu epopeea lor.
Alina Cojocaru este astăzi una din stelele recunoscute ale baletului mondial și prestațiile ei au adus și aduc infinit mai mult prestigiu României decît cele ale noilor directori instalați la Opera Națională din București, dirijori cu oarecare popularitate în România, dar, practic, rămași anonimi pe scena internațională. Cum scria despre unul din ei un critic muzical britanic de la The Guardian, după un concert la Londra, un dirijor „care are încă un drum lung de parcurs pînă să ajungă în rangurile celor mari”.
Este greu de crezut că izbucnirea de șovinism de la Opera Română, unde, în plus, același director dirijor le-a cerut balerinilor străini să vorbească românește (!), a fost una spontană; iar dacă nu a fost organizată de directori, de ce aceștia nu au ieșit să liniștească lucrurile, să evite imaginile penibile distribuite imediat pe Internet, cu balerina Alina Cojocaru plîngînd copleșită de „magnitudinea” conaționalilor ei?...
Johan Kobborg și Alina Cojocaru, un cuplu celebru astăzi în lumea mondială a baletului, puteau să ducă o viață liniștită și îndestulată în Occident. Johann Kobborg a ales să vină în România și să se străduie din greu, din 2013, să clădească o trupă de balet reprezentativă la Opera Națională din București.
O reamintea într-un interviu acordat în februarie publicației britanice „Dance Magazine”, în care spunea, între altele, că venind la Opera din București „intrase într-un loc înghețat în trecut”, unde „producțiile arătau ca acelea din anii 1940 și '50”. „Cîteva luni după ce am preluat lucrurile, clădirea a intrat în reconstrucție. Și așa este încă. Lucrurile cer timp aici. Pentru aproape jumătate de an, întreaga companie a trebuit să se schimbe într-o singură cameră, cu o bucată de cerceaf separînd fetele de băieți. Studiouri nu existau; era o singură cameră lipsită de o podea ca lumea. Și, cinstit vorbind, nu faci mulți bani ca dansator în România. Lumea ar fi șocată. Șocată [să audă salariile]. Nu le pot oferi mult dansatorilor... Gîndesc, însă, înainte, ca unul din ei și știu de ce am avut nevoie în cariera mea; să am oportunități...”
Premonitoriu, poate, Johann Kobborg declara în interviul din februarie: „Ceea ce mi-ar place cu adevărat este ca într-o bună zi, cînd nu voi mai fi în România, locul să nu se întoarcă la ceea ce a fost în trecut. [...] Sper să reușesc să las în urma mea o structură. Sper, de asemenea, că indiferent cine va veni după mine va înțelege că nu trebuie să mai lași oamenii să spună „Așa ceva nu este posibil fiindcă asta este România”....
Dirijorul Tiberiu Soare, imediat după ce a fost numit director interimar al Operei, deși în conflict de interes, dat fiind că soția sa este primă-balerină, a încercat să-l dea afară pe coreograful danez. De unde și un început de scandal. Medierea ministrului culturii, a condus la retragerea lui Tiberiu Soare pe un post de director adjunct, numirea altui dirijor, Vlad Conta, director-general interimar, și oferta creării unui post oficial de director artistic al Baletului pentru Johan Kobborg.
Dezinformat, în mod evident, de Vlad Conta, în care avea încredere, ministrul culturii anunța în mod repetat rezolvarea cazului. În fapt, Vlad Conta a acționat imediat identic lui Tiberiu Soare, amenințînd în plus balerinii solidari cu Kobborg și cerîndu-i Alinei Cojocaru să mintă pentru „binele” Operei Naționale. A urmat marți dimineață demisia oficială a lui Johan Kobborg, iar după-amiază mizerabila mineriadă.
Într-un moment de criză și degringoladă politică, România a mai pierdut o șansă de aliniere la lumea marilor valori culturale internaționale.
