Laura Bohanţova s-a născut la 3 iunie 1986. Are aproape 30 de ani şi o experienţă de peste un deceniu în jurnalism social şi relaţii publice. Este coordonatoare pe comunicare la Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare şi Oficiul Coordonatorului Rezident al ONU. Magistru în Comunicare publică şi pasionată de comunicare digitală şi inovaţii.
Luni
De la o luni, îmi uit acasă cardul de acces la Casa ONU şi sunt nevoită să iau unul de rezervă, pe care e eticheta „servicii de curăţenie”. E de bun augur, fiindcă mi-am propus ca în această săptămâna să încep curăţenia de primăvară de la propria minte, care aleargă şi gâfâie de la o temă la alta, de la o dată limită la alta, dar şi cu propriul corp, care nu a mai dat pe la sala de sport de mai mult de o lună.
Ziua de muncă începe cu expedierea către jurnalişti a unei istorii de succes despre două persoane care au afaceri de succes la ei acasă, în zona rurală.
Lilia şi-a îndeplinit visul din copilărie şi acum are o seră modernă, unde creşte flori. Viorel, care a primit cadou un stup de albine de la tatăl său, are acum un business profitabil cu stupi.
Răsfoind emailuri, îmi dau seama că e ziua de naştere a unei colege pe care am salutat-o în treacăt. Mă grăbeam. În ultimii ani, acest ritm alert mă încearcă peste tot. Nu am răbdare şi nu mai savurez clipa, procesul, dar caut să bifez rezultatul.
Reuşesc să fac azi ceea ce mi-am promis, înlocuiesc pauza de prânz cu ora de sport.
Ploaia de primăvară mă ajută să îmi iau doza mea de calm. În forfota de la birou şi veselia de acasă, cu un băiat cârlionţat de doi ani care a învăţat să se caţere peste tot, un aşa răgaz e binevenit. Chiar dacă ajungi la destinaţie udă leoarcă. Un duş rece ajută uneori.
Revin la birou, unde redactez traducerea unui editorial semnat de preşedintele Adunării Generale a ONU, despre procedura în premieră deschisă şi transparentă de desemnare a unui nou secretar general sau secretară generală a ONU.
Acasă, piciul îmi sare în braţe, fericit că am ajuns mai devreme ca de obicei. Iarăşi efectele curăţeniei de primăvară. Arunc deoparte telefonul şi ne jucăm, tresărind la fiecare vibraţie: comentează cineva sau a dat retweet sau poate un email super vajnic. Nu, asta deja e dependenţă, îmi zic, şi deconectez wifi-ul. Revin la joc: cu mingea, îl plimb cu bicicleta prin casă şi aplaud cum sare pe vaca gonflabilă. Adorm instantaneu, fătă gânduri.
Marţi
Public un eseu foto despre cum sistemul de alerte meteo a fost optimizat, cu sprijinul PNUD şi al Guvernului Austriei. Ţara noastră, fiind expusă riscului de dezastre naturale, are nevoie de un sistem robust de avertizare, atât pentru cei care iau decizii, cât şi pentru public, pentru oameni. Astfel, a fost pus în aplicare sistemul Meteoalarm, care funcţionează în 35 de state din Europa, care fac astfel schimb de informaţii şi date care pot salva vieţi şi bunuri.
Nu reuşesc să diger această informaţie, că trebuie să o las baltă şi să trec la discuţiile despre adoptarea unui Cod de conduită şi etică pentru deputaţii moldoveni, şi instituirea unei noi funcţii, a Comisarului pentru etică, proiect la care PNUD lucrează de ceva timp şi care pare să fi ajuns la liman şi propus curând pentru a fi adoptat în primă lectură.
Ies la prânz cu două colege, tot comunicatoare la altă agenţie ONU, facem schimb de opinii, griji şi soluţii. Am un job megasolicitant, însă fascinant: zilnic cunosc persoane noi, lucruri noi, pot experimenta, chiar şi greşi şi relua de la capăt. După ani de căutări, în sfârşit mi-am găsit cuibul.
Revin la birou, unde mă întâlnesc cu o persoană de la Automobil Club din Moldova. Punem la cale o lansare a unui studiu alarmant, elaborat în parteneriat cu ONU, care arată că transportul, fie public sau privat, e extrem de neprietenos pentru persoanele cu dizabilităţi. Mă lovesc de cifre care parcă sună a sentinţe şi încerc să croiesc o schiţă de infografic.
Cred că acum trei ani nu aş fi înţeles cu adevărat această problemă. Însă, de fiecare dată când am urcat în troleibuz, fiind cu piciul, am văzut altfel lumea roz în care mă complăceam. Şi nu mă refer strict la accesibilitatea fizică, rampe de acces, ci la atitudine. Am auzit şi replici de genul: nu ai ce căuta în troleibuz cu căruciorul la ora de vârf, de ce nu stai acasă şi multe altele pestriţe. Ei bine, nu mă pierdeam cu firea. Însă, câţi dintre noi reuşesc să nu se descurajeze şi să îşi continue drumul pe care scrie STOP, acces interzis?
Cu aceste gânduri, revin acasă. Mă aşteaptă piciul, care mă pune să îi desenez camion după camion, până mă dor buricele degetelor.
Miercuri
Dimineaţa perfectă cu soare începe cu o veste bună. Prima e că am dormit mai mult şi nu am ajuns la sport; amân ştrengăreşte pentru week-end.
A doua veste o găsesc în cutia poştală. Organizaţia mea, PNUD, se clasează pe prima poziţie în topul privind transparenţa asistenţei externe, pentru cel de-al doilea an consecutiv.
E o zi arhiplină, comunicăm despre audierile publice în Comisia parlamentară pentru drepturile omului şi relaţii interetnice a raportului anual al avocatului poporului, despre discuţiile privind crearea în Republica Moldova a unui birou GOPAC - Organizația Mondială a Parlamentarilor împotriva Corupției, toate astea cu sprijinul PNUD şi al Guvernului Suediei.
Schimb ieşitul la prânz pe o banană adusă de acasă şi lucrez de zor. Discutăm despre organizarea unui club de presă pentru a explica ce înseamnă evaluarea universală periodică a drepturilor omului, procedură prin care trece ţara noastră în acest an. E o procedură de raportare la ONU atât de autorităţi, cât şi de societatea civilă, despre respectarea drepturilor şi libertăţilor.
Ziua e lungă, plină de elemente neplanificate, care totuşi nu reuşesc să mă distragă. Stau puţin peste program pentru a scrie la acest jurnal radiofonic şi merg spre casă, alene.
Joi
Dimineaţa începe cu băieţelul meu, care se trezeşte cu noaptea în cap şi mă trage de picior să mă joc cu el. Luăm dejunul haotic, cu un pici care e curios faţă de ce avem noi în farfurie şi care ne-a determinat să facem alegeri mai sănătoase.
Îl ducem la grădiniţă în doi. La despărţire, sunt uimită să văd cât de uşor se desprinde, nici nu priveşte înapoi. Nu ştiu cui îi seamănă aşa sociabil…
Merg cu troleibuzul până la birou, traversez parcul şi beau o cafea… în tihnă. Ziua e plină de un training intern, suprapusă cu evenimente, comunicate, postări, de toate câte puţin. Ajuns acasă, mă delectez cu noi isprăvi: aflu cum Dragoş s-a bălăcit în băltoace, spre şocul vecinilor.
Vineri
Vijelia de dimineaţă mă lasă cu umbrela beteagă, însă eu sunt întreagă. Vineri e o zi pe care o ador, de regulă la prânz ies cu fetele şi mai nou un băiat comunicator la PNUD la prânz, la o şedinţă neformală. Am extins cercul, şi ne întrunim la o discuţie la cafea la care depănăm experienţe, experimente, eşecuri şi astfel devenim mai buni.
In week-end mă dedic doar familiei, şi încerc din răsputeri să nu răspund la emailuri sau alte alerte. Pe fir, dar în stand by.
