În primăria Măldăreşti din Vâlcea nu a mai rămas decât un angajat: secretarul. Toţi ceilalţi - primarul, casiera, consilierul juridic ba chiar şi şoferii - trec prin chinurile facerii dosarului de urmărire penală pentru fapte de corupţie şi se află sub control judiciar. Asta pentru că primăria se transformase într-un cuibuşor de nebunii fiscale, gaură de vierme către paradisurile fiscale şi litorale.
Cea mai fertilă pepinieră de ţinte pe frontul anticorupţie este administraţia publică locală. Orb să fii ca justiţia română, dacă tragi în direcţia potrivită, loveşti în plin! Normal: aleşii se tăvălesc prin bugetele locale ca nişte pachiderme imense, fără instincte de conservare, mereu în pericol să le rămână fondurile-n gât. Zidurile Procuraturii s-au strâmbat de atâtea trofee, iar pe culoarele politicii eşti mereu în pericol să te înjunghie un corn de rinocer în spate. În Bucureşti, Traian Băsescu trebuie să scuture lanţul amintirilor pentru a justifica cumpărarea la un preţ simbolic a unui teren de la un particular cu mare noroc în afacerile cu primăria. Învinuirea de corupţie coincide cu cocheta lui amânare a deciziei de a candida din nou la Primăria Generală. Voia să sporească aşteptările însă acum pare să fi făcut-o pentru că ştia ce i se pregăteşte: i-au crescut şansele să câştige un mandat de la trei la şapte ani cu executare. Cu posibilitatea de prelungire dacă se mai trezeşte vorbind în somnul raţiunii vreo privighetoare de prin arestul Poliţiei despre marile retrocedări făcute de Traian Băsescu către diverşi interlopi de partid şi de stat. Tot în Capitală, cinci dintre cei şase primari de sector plus primarul general, doctorul Oprescu, cu tot cu stolul său de păsări-sanitar, se pregătesc să submineze sistemul penitenciar din interior. Lor li se alătură funcţionari de la toate nivelurile, oameni de legătură, interlopi şi gorile ale acestora.
Administraţia locală a fost dezgolită până la oase de anatomiştii anticorupţie care au descoperit în fine secretul lui Polichinelle pe care-l ştiau toţi plătitorii de impozite şi şpăgi: structura grupurilor de crimă organizată urmează îndeaproape organigrama instituţiilor de bază ale democraţiei iar corupţia s-a instalat ca metastaza în ganglionii limfatici, tocmai cei care ar trebui să ne scape de infecţii. Ultimul primar de sector rămas în libertate pe baricadele Bucureştiului, Rareş Mănescu, aşteaptă ca pe-o izbăvire alegerile să facă loc altuia, cu dosarul mai bine spălat. Speră să i se ierte şi să i se uite în aceste săptămâni pascale toate acuzaţiile de corupţie de care nici el nu a scăpat. Mai speră şi să fie salvat de relaţia la nivel înalt pe care o are cu propria soţie, Ramona Mănescu, om cu greutate în PNL, fostă ministră şi europarlamentară pare-se pe viaţă. Aceasta şi-a pus obrazul pentru el la partid şi nu-l lasă la greu.
În toată ţara, speranţa medie la viaţă publică a unui ales local este de mai puţin de un mandat. Nu din cauza schimbării climei şi a fenomenelor extreme, ci pentru că foamea lui patologică îl face neglijent cu propriile realizări profesionale. De multe ori umblă cu vilele şi limuzinele la vedere. Nu-şi mai ascunde blondele din dotare şi nici interlopii din birouri. Astfel că, în ciuda complicităţilor la toate palierele care ar trebui să-l ferească de excesele justiţiei, să poată presta în continuare pentru tot neamul său politic de fomişti, alesul cade în borcanul cu miere unde pluteşte o vreme la vedere şi este extras cu mare tam-tam şi la momentul bine potrivit politic de mascaţii anticorupţiei. În primăvara dinaintea alegerilor locale se dă mereu semnalul de curăţenie generală. Doar cei care au gene rezistente, de gândaci atomici, străbat mandatele scuturând elitrele pentru a părea nou-nouţi. De aceea ideea fixă a discursului electoral este promovarea inocenţei şi a virginităţii candidaţilor. Cei mai mulţi dintre aceştia se supun unor chinuitoare operaţii estetice şi reparatorii. Dar liderii şi candidaţii lor s-au veştejit. Creionul cu care li se desenează trăsăturile acelea tinere trebuie ascuţit tot mai des iar fondul roz de ten trebuie să fie tot mai gros şi mai aderent, chiar dacă în vreme se înverzeşte. Acest perfecţionism care transformă candidaţii în caricaturi a determinat partidele, vorba unui fost viitor candidat, să măsoare de şapte ori şi să taie odată. De cele mai multe ori prost şi dureros.
PNL (pe care PSD are viclenia, iar preşedintele Iohannis şi propriii lideri naivitatea, de a-l lăsa în prim plan, creând iluzia că e partid guvernamental) a tăiat de patru ori fără să măsoare vreodată. Şi pare că, de ar mai fi avut timp, ar fi continuat orbeşte şi nevrotic s-o facă. După ce a înghiţit toată pegra politică de la toate nivelurile pentru a-şi vindeca complexele de partid mic şi fără şanse, PNL s-a îmbolnăvit de o boală autoimună. Deşi declanşată de foamea patologică de influenţă şi funcţii care l-a făcut să înghită nu doar firul ierbii, ci şi ţărâna din care iese, sindromul este, în mare măsură, o boală psihică. Fuziunea celor două creiere de la conducere a eşuat, sporind haosul intestin şi necoordonarea membrelor partidului. Candidatura lui Marian Munteanu şi reacţia alergică declanşată în partid au dovedit că, în cazul noului PNL, cusăturile doctorului Frankenstein nu au fost prea rezistente. Fostul şef al studenţilor a fost adus pentru că evoca momentul Pieţii Universităţii din 1990, eveniment fondator care putea fi explotat în plină vară electorală, având totodată ca ison şi zgomotul rezidual al protestelor generate de tragedia de la clubul Colectiv. Marian Munteanu părea cool, un universitar apolitic, plin de doine şi lăcrămioare peltice, cu căciula de oaie pe-o ureche, cu puşcă şi curea lată, student întârziat şi discipol al lui Ţuţea, acest Arsenie Boca al intelectualităţii în criză de identitate. Pe scurt, un tip care vrea mai bine mort decât comunist, deşi a fost comunist şef peste studenţi în facultate, lider înnăscut care ştie că nu poţi bate câmpii politici fără să te murdăreşti pe tălpi, purtându-şi cu distincţie petele de la dosar. Era, de departe, cea mai notorie nominalizare de până atunci şi PNL ar fi trebuit probabil să nu cedeze presiunilor. Era, la urma urmei, alegerea partidului, nu a organizaţiilor nonguvernamentale care au trimis scrisori publice pentru a-l discredita pe candidat. Însă partidul a cedat nervos dovedind (a câta oară?) că în politica românească nimeni nu este de neînlocuit. Oricum, fiind identici, animaţi de aceleaşi resorturi sufleteşti şi de aceleaşi mâini dibace de păpuşari, nici nu contează că-i înlocuieşti. Marian Munteanu a pornit în transhumanţă, refugiindu-se în munţi şi, în locul său, a fost numit eternul candidat Cătălin Predoiu, mereu gata să se facă de râs de dragul partidului şi a infimei probabilităţi de a câştiga ceva notorietate, măcar aceea că rezistă cu zâmbetul pe buze la toate trântele. Nominalizarea lui a dus la compromiterea altui activist nonguvernamental aflat în cursă, semn că apolitismul nu e neapărat o virtute. Candidat al partidului Monicăi Macovei la primărie, Ciprian Ciucu s-a remarcat ca o pată de cenuşiu în îmbulzeala pestriţă a candidaţilor. Omul avea un discurs funcţionăresc, bidimensional şi era ţinut în neatenţia publică de faptul că-l propunea fosta muză a fostului preşedinte şi primar Băsescu. Dar candidatul Ciucu nici nu a aşteptat să fie ales pentru a ceda primei şpăgi. Ca să-şi sporească şansele, el a acceptat să fie nu doar candidatul la primărie al partidului M10, ci şi primul pe lista de consilieri locali ai PNL. Monica Macovei s-a lepădat de el printr-un comunicat vitriolat. El spune că e un om onest, că le vrea binele bucureştenilor şi că pentru aceasta a acceptat să fie prezent şi pe lista PNL, să aibă mai multe şanse! Ca tehnocrat apolitic poate să facă parte din ce partid vrea. A produs un scurtcircuit care a făcut partidul Monicăi Macovei să se plesnească singur peste obraz, să se treazească.
Chiar dacă au în raniţă zeghea de deţinut, candidaţii tot se înghesuie pe liste, să ia lumină din urnele de vot. Destinul pare să-i împingă selectiv, dar implacabil în rigola Direcţiei Anticorupţie, cu toate acestea se înghesuie pe culoarele de alergare sperând ca, dacă ţin ritmul tobelor mari bătute de liderii partidului, să schimbe nu doar destinul obştei, ci în primul rând, al propriei familii. La linia de start se zbat nu doar candidaţii legitimi, care fac liftinguri şi cure de tinereţe, dar şi abonaţii la Direcţia anticorupţie, foşti aleşi locali care ar mai vrea un anotimp în paradisul fiscal al primăriilor, chiar de-ar fi să umple cu această iubire târzie încă un dosar penal. E cazul lui Cristian Popescu Piedone sau al lui Marian Vanghelie, care, de unsuroşi ce sunt, au devenit atracţia principală a muşiţei electorale, dar şi a procurorilor anticorupţie. Nu găseşti o viaţă mai dulce ca la sânul bugetului. Administraţia locală este bariera hematoencefalică, adică filtrul fiziologic între sângele finanţelor şi creierul politic. Pe acolo se hrănesc şefii cu atenţie, să nu-şi murdărească mânecile cu bani murdari pentru zile albe. Pe-acolo se schimbă directivele interne, strategiile şi listele cu activităţi obligatorii şi tot pe-acolo se primeneşte partidul la cadre. Este şi bariera care-i filtrează pe cei mulţi chemaţi de puţinii aleşi.
Marea promisiune că se vor schimba regulile electorale a fost doar o perdea de fumuri şi ifose reformiste. Dar interdicţia găleţilor şi a tricourilor de partid a încurcat partitura brigăzilor de agitaţie, obişnuite să ameţească plevuşca aruncând în bazinul electoral sarmale, mămăliguţă, bere şi mititei. Acestea au fost momeala predilectă şi mereu a câştigat cel mai bogat în mititei. Dar pentru că nu s-a dat dezlegare la mititei, efortul esenţial pe care-l depun partidele este, ca în comerţul cu amănuntul, de a întreţine iluzia calităţii candidaţilor. Lipesc noi termene de garanţie, false, spală cu oţet şi săpun tovalul candidaţilor, să le aducă culori proaspete în obraji. Să-i placă alegătorului ce vede, chiar dacă face toxiinfecţie electorală. Clientul nostru, stăpânul nostru!
Cine crede că presiunea străzii, puterea exemplului sau DNA au de-a face cu alcătuirea listelor electorale este un naiv numai bun de extorcat de voturi şi urale. Oricum, în afara grosimii stratului de fard şi de parfum, politicienii nu se mai ostenesc să mai întreţină iluzia pasiunii, să-şi curteze electoratul, să simuleze marea dragoste şi înţelegere pentru problemele obştei. Discursurile sunt tot mai obosite şi plictisite, pline de clişee şi idei de-a gata, inexacte, naţionalist-patologice şi profund dăunătoare din punct de vedere administrativ. Bugetele de campanie au sărăcit şi, odată cu ele, şi retorica plină de iubire a candidaţilor. Cine mai are vreme de amabilităţi şi sentimente pe seceta asta? Marea iubire cu electoratul seamănă tot mai mult cu o căsătorie forţată în care votanţii sunt puşi la şmotru, după ce partidele îşi exercită dreptul primei nopţi şi bagă dota în buzunar, să aibă cu ce-şi întreţine amantele.
