Unii jurnalişti nu şi-au luat liber de Ziua Internaţională a Presei. Chiar în acea zi, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra cererii depuse de Liviu Avram, ziarist la un cotidian central. Jurnalistul le ceruse judecătorilor să stabilească neconstituţionalitatea alegerilor dintr-un singur tur de scrutin. Chiar dacă a părut un exerciţiu teatral al cărui rezultat negativ era lesne previzibil, a fost deopotrivă şi singura încercare de a întoarce legea la originile sale nesănătoase, parlamentare.
Politicienii care s-au declarat împotriva acestei legi şi-ar fi putut răscumpăra ineficienţa votului din Parlament, contestând-o la rândul lor. Şi nu colectiv, ci în nume personal, toţi cei care pretind că au votat împotriva ei. S-ar părea că, deşi au nevoie de presă ca să le cultive aroganţa, vanitatea şi imortalitatea, actorii principali ai scenei politice nu riscă reforma sistemului înaintea alegerilor locale. Se tem că votul ar schimba echilibrul de forţe în teritoriu, rupând păienjenişul de interese şi speriind muşiţa interlopilor finanţatori ai partidelor. PNL, deşi solidar cu gura la încercarea jurnalistului de a schimba regulile jocului, nu a întreprins nimic. Speră să-şi ia revanşa la alegerile generale din toamnă, dacă va capitaliza eficient reuşitele guvernului Cioloş şi eşecurile guvernării Ponta. Iar preşedintele Iohannis, care promitea reformă pe pâine, pare adâncit în somnul raţiunii. Cu toate că - politicieni sau jurnalişti - se laudă deopotrivă că vor să schimbe realitate, se pare că doar cei de pe urmă reuşesc, fie şi reprezentaţii teatrale cum a fost contestarea legii alegerilor locale.
E drept că, după cum rezultă din raportul FreeEx despre Libertatea presei în România, unii jurnalişti vor să schimbe realitatea intimidând, şantajând sau făcând trafic de influenţă, iar alţii cosmetizând-o la presiunea patronilor şi a clienţilor politici. Mai mult, se spune în acelaşi raport, chiar şi statul vrea să schimbe realitatea presei, infiltrând-o cu ofiţeri acoperiţi, urmărind-o sau blocând materialele critice la adresa oficialilor. Uneori, instituţiile statului blochează accesul la informaţii de interes public, cum ar fi cele referitoare la evenimentele din decembrie 1989, despre mineriade sau despre lista medicamentelor din programele naţionale de sănătate. Politicienii înşişi depun eforturi constante şi demne de o cauză mai bună pentru a controla şi şantaja presa pe care au folosit-o nu odată ca pe-o coadă de topor mortală. Ca să nu mai spunem că nu puţini sunt cei care s-au folosit de jurnalism doar pentru a parveni la poziţii de putere. Listele de candidaţi la alegeri sau organigramele ministeriale sunt pline de experţi în comunicare care ştiu cum să-şi manevreze colegii pălmaşi, să-i facă să dea ştiri pozitive despre ei şi familia lor de interese. Însă chiar dacă jurnalismul, puţin şi invizibil cum e, a ajuns să fie bănuit de interese ascunse şi de manipulare, marea corupţie tot în ventilatorul rotativelor ajunge, mânjită de cerneală tipografică sau plină de pixeli albaştri. E drept că, de multe ori, actul de justiţie se opreşte la murdărirea hârtiei de ziar cu numele coruptului.
Un doctor care-şi dădea avizul pe dosarele de pensionare anticipată a stabilit recordul la luare de mită: nouă plicuri cu bani în două minute, fără a se ridica o clipă de la birou. Un triumf al eficienţei. Filmuleţul cu pricina, făcut pare-se de procurori, dar transmis din plin de televiziuni şi devenit viral pe Internet, a câştigat dacă nu inima, cel puţin atenţia publicului, dovedind la ce grad de industrializare a ajuns corupţia în România. Această scurtă şi edificatoare secvenţă nu este altceva decât continuarea penală a radiografiilor şi cardiogramelor făcute de-a lungul timpului de jurnalişti sistemului românesc de sănătate. Cercetările lor au încercat să cartografieze corupţia caselor de pensii şi a direcţiilor de sănătate descoperind că adâncimea mizeriei instituţionale finanţate de la buget este abisală. Venind, ca de obicei, la spartul târgului, când nu mai aveau altceva de făcut decât să zâmbească pişicheri pe ecranele televiziunilor de ştiri, reprezentanţii guvernului promiteau că vor continua ancheta jurnaliştilor şi-şi suflecau mânecile la ore de mare audienţă să se vadă muşchii cu care vor curăţa sistemul. Vor înfiinţa comisii de anchetă, vor analiza toate cazurile de pensionare anticipată pentru foloase necuvenite, vor curăţa pădurea de uscături. A fost un efort de scurtă durată, cât au stat reflectoarele aprinse. Profitând de aţipeala publică de după victorie, fabrica de fluturaşi pentru pensia anticipată şi-a perfecţionat sistemul. Acum funcţionează din nou, ca şi cea de doctorate, colonei sub acoperire sau borduri roz. Anchetele penale pe marginea cazurilor de dare şi luare de mită par să aştepte termenul de prescriere. Zecile de mii de dosare de pensie trucate au rămas în arhive, iar beneficiarii (medici şi pensionari de ocazie) continuă să-şi primească simbria. Chiar dacă anchetele au atacat, zice-se, creierul care a plănuit toate acestea, au lăsat în deplină stare de funcţionare sistemul nervos periferic al uneia dintre cele mai productive ramuri din industria vieţii şi mai ales a morţii din România.
Unul dintre furnizorii de dezinfectanţi care a acaparat piaţa, câştigând pe bandă rulantă mii de licitaţii în urma cărora vindea marfă scumpă, proastă şi falsificată în sute de spitale, a ajuns subiect de cancan de presă într-o afacere ale cărei tentacule se întind nesfârşit prin arterele bugetare. Investigaţia jurnalistică a pornit de la tragedia petrecută acum jumătate de an la Clubul Colectiv. Jurnaliştii voiau să afle de ce au murit atâţia oameni prin spitale, deşi fuseseră salvaţi din incendiu. S-a vorbit încă din primele zile despre corupţie instituţională. Deşi avea autorizaţii la zi, clubul nu respecta minime cerinţe de siguranţă şi protecţie. Ambulanţele nu au venit la timp şi, când au venit, s-au încurcat în brancarde. Tot atunci, preşedintele Iohannis a găsit ocazia să dea o lovitură mortală cabinetului Ponta care umbla oricum groggy prin Palatul Victoria, după repetatele scandaluri de corupţie şi abuz de putere.
Presiunea străzii, manevrele politice şi forţa slabă a preşedintelui au reuşit să schimbe degeaba un guvern politic cu unul tehnocrat la fel de predispus ispitelor şi greşelilor ca şi predecesorul său. Odată ajunsă în spitale, ancheta jurnalistică şi-a îndreptat apoi tunurile către calitatea actului medical, remarcând marea frecvenţă a infecţiilor nosocomiale, adică a bolilor căpătate în spital din cauza condiţiilor precare. Cu alte cuvinte, te internezi cu o boală şi pleci cu nouă. Aşa s-a ajuns la omniprezentul furnizor de dezinfectanţi care şi-ar fi diluat produsele pentru un ce profit din care o parte ajungea în buzunarul managerilor de spital, ba chiar mai sus, de-a lungul lanţului trofic din sistem. Ministerul a negat iniţial incidenţa acestor boli, dar pentru că diverşi anarhişti de centru au protestat vopsindu-i pe gratis treptele de intrare la minister cu roşu sângeriu şi pentru că rumoarea care se auzea în stradă se apropia de masa critică a protestelor, a pus pe picioare o comisie de cercetare. Aceasta a stabilit că dezinfectanţii se încadrează în limitele admise şi că spitalele româneşti sunt, de fapt, printre cele mai curate din Europa. Pe de altă parte, ministrul spunea că analiza dezinfectantului nu poate merge mai departe pentru că nu există laboratoare naţionale eficiente. Nimeni nu mai ţine socoteala comisiilor oficiale de anchetă care promit să vindece sistemul şi descoperă ulterior că sistemul este, de fapt, sănătos. Cum ar putea fi altfel, de vreme ce înşişi membrii comisiilor de anchetă fac parte din sistem şi sunt parte a problemei.
Gafele în formă repetată şi agravată ale guvernului Cioloş, unele dintre ele semănând tot mai mult a corupţie pură şi simplă, sunt o probă a faptului că este inutil să schimbi un om, fie şi cu un supraom tehnocrat, dacă nu schimbi sistemul. Preşedintele Iohannis, foarte sensibil la corupţia precedentului guvern, păstrează acum tăcerea în legătură cu greşelile repetate ale recentului, atent doar să nu fie contabilizate pe nota de plată liberală. Deşi scandalul dezinfectanţilor ameninţă guvernul, într-o recentă alocuţiune, preşedintele a preferat să marcheze începutul campaniei electorale transferând răspunderea pentru corupţie şi lipsa de reforme în cârca electoratului care ar trebui „să aleagă bine şi în cunoştinţă de cauză”. Nici măcar nu s-a plâns despre zecile de infractori înscrişi cu şanse în cursa electorală, deşi de gleznele lor zăngăne cătuşele arestului la domiciliu sau sunt judecaţi în stare de libertate. Nu a vorbit pentru că ar trebui să evoce propriul eşec de a reforma legislaţia partidelor. S-ar părea că, în ciuda eforturilor depuse de societatea civilă, aşa cum e ea improvizată, afazică şi contradictorie, niciun dezinfectant nu ne mai poate deparazita creierul politic. Cercul de interese mângâiat de prea mulţi a devenit vicios şi creează dependenţă.
Dar scandalurile de corupţie rămân în mare măsură inerte, intinse pe pagina albă a ziarului. Statul promite să facă investigaţii, Parlamentul pune pe picioare comisii speciale, primul-ministru îşi trimite corpul de control să bată câmpii economiei. De cele mai multe ori, încercările statului de a investiga propriile nereguli se transformă în operaţiuni de muşamalizare făcure la lumina zilei sau a studiourilor TV. Chiar dacă ne protejează de boală şi moarte cu dezinfectanţi contrafăcuţi, statul nu se poate preface că nu ştie ce viermi îi rod sistemul nervos şi buzunarele bugetare. Cifrele vorbesc. Nu există raport al Curţii de Conturi să nu arate că fraudele şi corupţia s-au cronicizat, industrializat şi generalizat. Banii bugetului de stat (sau local, după caz) sunt spălaţi în cascadă prin diverse cooperative de stat, prin Case de pensii sau de asigurări, prin investiţii directe în folosul comunităţii de afaceri. Conform datelor de la Curtea de Conturi rezultă că statul este singurul investitor care nu falimentează, nu are concurenţă sau încearcă s-o elimine imediat ce apare, profită fără milă de poziţia de monopol stabilind când şi cât să mărească preţurile ca să-şi rotunjească profitul. Rezultă, de asemenea, că statul are clienţi infractori (indivizi sau firme) pe care-i privilegiază, îi scapă de răspundere penală, le acoperă datoriile, le muşamalizează falimentul, chiar dacă în felul acesta schimonoseşte economia de piaţă şi, implicit, democraţia. Dacă politicienii parodiază sistemul electoral, iar judecătorii siluesc repetat justiţia, speriind Curtea Europeană cu soluţiile lor juridice, de ce nu ar desfigura guvernul economia liberă? Uneori, statul pare să facă efortul de a scăpa de boli, de a se deparazita. Însă niciodată suficient. Un efect lateral al corupţiei este că produce dependenţă. Pe mulţi renunţarea la corupţiei i-ar duce la sevraj, şi acesta la moarte clinică. Preferă să-şi ducă boala pe picioare. Demnitarii ştiu prea bine cum e prin spitalelele româneşti şi n-au chef să ajungă acolo. S-ar putea vindeca de corupţie, dar ar putea lua alte boli cu executare.
