Acum doi ani, în 2014, Sabina Fati era „Singură pe Drumul Mătasii”. „În jurul Mării Negre” este blogul călătoriei solitare pe care Sabina Fati o face pornind din România, prin Ucraina, Crimeea, Rusia, Abhazia, Georgia, Turcia și Bulgaria. Un proiect Black See Trust susținut de Freedom House România și Radio Europa Liberă. Sabina încearcă să descrie în textele ei locurile prin care trece, felul în care conflictele prezente sau trecute îi afectează pe oameni și în ce fel Marea Neagră îi unește sau îi desparte pe cei care locuiesc pe malul Pontului Euxin.
Europa Liberă
Dacă vrei să ajungi de la Constanța la Odesa, cele mai importante porturi la Marea Neagră, trebuie să iei un autobuz până la Galați și de acolo, un altul, ucrainean, singurul de altfel care face curse regulate de două ori pe săptămână între cele două țări: București-Odesa. În total ai nevoie de o noapte și o jumătate de zi.
Se spune că atunci când au colonizat Marea Neagră, vechii greci și-au așezat cetățile la cel mult o zi de mers pe mare de la un loc la altul. Corăbiile lor erau mai rapide decât autobuzele noastre, fiindcă drumurile dintre Ucraina și România au fost lăsate în paragină.
Mai cu seamă cele din Ucraina, care traversează zona spre frontiera românească și unde se găsesc o serie de localități în care oamenii continuă să vorbească românește. „Până de curând, ucrainenii, la fel ca pe vremea sovieticilor, au plecat de la premisa că în această regiune nu trebuie dezvoltată infrastructura, pentru că la o adică, românii să nu poată înainta cu ușurință spre Odesa”, îmi spune Irina, profesoară din Cetatea Albă, oraș rebotezat de sovietici Bilhorod-Dnistrovskyi, și rămas sub această denumire până azi.
Bunicul ei locuia la Odesa în 1941, când trupele române au cucerit orașul, și a fost victima măcelurilor făcute de militari asupra civililor.
La mai puțin de o săptămână după ce românii și-au trecut Odesa în palmares, a fost aruncată în aer clădirea în care se instalase comandamentul militar. Autorii atentatului nu au putut fi găsiți, iar liderii militari s-au răzbunat omorând mulți localnici, în special evrei.
Cifrele nu sunt clare, dar unii istorici susțin că ar fi vorba de până la 40.000 de victime, printre care și bunicul Irinei. Amintirile părinților ei despre administrația românească din Bilhorod-Dnistrovskyi, din perioada 1941-1944 nu sunt nici ele prea fericite.
Până să ajung la Cetatea Albă, mi-am petrecut câteva ore în Galați. De aici l-am sunat pe șoferul autobuzului care merge spre Odesa, al cărui număr l-am găsit după mai multe aventuri telefonice.
Vorbește doar rusește. Îmi spune să-l aștept la McDonald’s în jur de zece noaptea, când își calculase că ajunge de la București.
Cursa dinspre Constanța m-a lăsat într-un cartier de periferie din Galați și am încercat să mă orientez ghicind unde se află Dunărea.
Am luat-o pe jos cu rucsacul meu mare în spate, în speranța că voi găsi vreo casă de schimb deschisă și o cafenea în care să mă încălzesc.
Cafenele n-am văzut, poate și fiindcă eram departe de centru, dar case de schimb am găsit mai multe. La niciuna nu existau, însă, grivne, bani ucraineni, de care aș fi avut nevoie a doua zi la prima oră sau chiar pe drum. „Nimeni nu caută să cumpere așa ceva la noi”, mă lămurește o vânzătoare dintr-un magazin de haine second-hand, care făcea și schimb valutar autorizat, potrivit anunțului de la ușă.
Mi s-a părut ciudat că într-un oraș de graniță nu se găsesc bani din țara vecină: un semn că românii nu prea au de-a face cu ucrainenii.
Anul trecut, în 2015, au intrat prin punctul de frontieră de lângă Galați mai puțin de 6000 de ucraineni, marea lor majoritate în trecere. Fiindcă aici n-au ce face, nici de muncă nu și-ar găsi, nici de cheltuit bani nu prea au pe ce.
