România se pregăteşte pe tăcute de vot. Campania electorală nu a fost doar o ceartă a surzilor, ci şi a muţilor. S-au pitit unii de alţii, de teamă să nu fie nevoiţi să spună ce au făcut în ultimii cinci ani sau să nu care cumva să intre în vreo dezbatere pe problemele de zi cu zi ale alegătorilor, să li se vadă incompetenţa. D-aia au devenit dependenţi de limuzine cu parbrizul la linia orizontului, să nu vadă mai departe iar dacă e cineva care nu le place, să-l dea deoparte cu ştergătoarele. În plus sunt maşini de forţă, nu patinează prin baia de mulţime.
E de mirare că vor un nou mandat? E de mirare că timpul lucrează pentru candidaţii marilor partide? De ce ar strica acest echilibru? Au stat ascunşi vreme de o lună pentru că mai dădeau peste vreun vorbăreţ care ar fi vrut să ştie cum au făcut primul milion şi unde i-au ascuns scheletul. Ghinion, cum spunea preşedintele Iohannis. Aşa că n-au mai vorbit cu nimeni. Doar cu pereţii de socializare, cu săli de oameni aduşi cu arcanul să aplaude, dar şi de aceea erau despărţiţi de jerbe mari de flori, şi cu jurnalişti candizi, educaţi să se mire aprobator şi plini de respect. Au vorbit singuri cu ecranul televizoarelor, perpeliţi pe grătajul reflectoarelor şi singurul pericol la care s-au expus a fost să li se scurgă fondul de ten pe discursuri. S-au ferit ca nişte mirese să se vadă în ochi unii cu alţii însă cel mai mult s-au ferit de întâlnirea cu marele critic, publicul votant, care nu i-a văzut pe candidaţi prin circumscripţii decât de departe, făcând pe gospodarii în filmuleţele de campanie sau zâmbăreţi pe posterele de pe garduri. Abia la o asemenea întâlnire s-ar vedea că toţi aceşti pitici politici au rău de înălţime.
Pe listele partidelor (şi culmea, PSD nu este o excepţie), apar penali în proporţie de masă. Au crampa politicianului care se face la maxilare şi la musculatura palmară: au rămas cu dinţii înfipţi în colţul biroului de şef şi cu mâinile strânse în buzunarele bugetului. Aşa i-a găsit Direcţia Anticorupţie. Acum fac ture între procurori şi judecători, încercând să le câştige voturile.
Înainte de începutul campaniei electorale, partidul lui Dragnea declanşa o ipocrită dispută etică, adoptând un cod moral ca să cureţe listele de incompatibili. Venind din partea un partid care a dat sensuri noi şi pornografice expresiei de „luptă cu corupţia,” stabilirea unor norme morale părea o glumă cosmică. Un glonţ tras în creierul doctrinar al partidului. Dar, pentru că li s-au luat găleţile electorale de la gură şi tricourile de pe spinare, au fost nevoiţi să născocească ale mijloace de vrajă în masă. S-a dovedit, mai târziu, că normele etice ale lui Dragnea nu-şi propuneau defel să-i cureţe partidul, ci să cureţe definitiv celelalte partide, şi ele găunoase şi pline de paraziţi. Într-un mod pervers şi colateral, partidul lui Dragnea a declanşat o revoluţie a ipocriziei de partid care i-a cuprins pe toţi, gata să jure sincer că pe timpul mandatului nu vor mai umbla la conturile acelea din paradisele fiscale, că le vor dona rudelor jumătate din declaraţia de avere. Mânaţi de la spate de consilierii de imagine, şi-au luat maşini second-hand şi haine cu două numere mai mari, să pară austeri, dar nu fomişti, chibzuiţi nu zgârciţi, modeşti, dar nu boschetari ai politicii.
Pe de altă parte, toţi politicienii funcţionează pe baza principiului că electoratul alege din ceea ce i se pune în faţă. Nu există Protecţia consumatorului pentru tartele cu frişca politică stricată. Un politician liberal a spus-o fără ezitare: Dacă nu pe noi, ăştia de pe liste, atunci pe cine să votaţi? Până acum votul nu a făcut decât să schimbe un cap al hidrei cu altul, nu şi gura înfometată a acesteia. Şi nu e mai puţin adevărat că, indiferent de contorsiunile politice pe care le fac candidaţii, indiferent de biografia lor tulbure şi de perspectiva de a-şi împlini mandatul în puşcărie, o parte a electoratului, leneşă să mai aleagă, a umezit deja voturile de iubire şi nerăbdare să-i voteze pe foştii. Că dacă nu votează cu aceştia, atunci cu cine? Cel puţin aşa crede ministrul Muncii care susţinea că recentele proteste de stradă sunt, de fapt, mitinguri electorale şi că liderii sindicali i-ar vrea capul, ca să împlinească apocalipsa lor de partid criptocomunist care prevede căderea guvernului Cioloş în această toamnă. Cert este că alegătorii au fost uitaţi într-o capcană din care nu mai vrea să-i scoată niciun politician. Din când în când se uită la ei de sus, le mai aruncă nişte firimituri.
Se demonstrează, odată în plus, că noua lege a partidelor, neînsoţită şi de o nouă lege electorală care să coboare pragul electoral pentru a deschide mai larg poarta către structurile administrative locale nu a fost decât o frecţie la o limbă de lemn. Noile partide sunt pe punctul să moară sugrumate cu ombilicul de nişte naşi grăbiţi să-i treacă prin botezul focului electoral. Iar politicienii versaţi pun umărul, în numele democraţiei, la distrugerea noului val politic, şi-aşa era cam învechit, ca să contracareze efectele secundare ale noii legi şi posibila reformă a scenei politice. Încurajaţi să sară pârleazul cât sunt tineri şi viguroşi, mulţi au schimbat bărcile ciuruite în ultimele mandate cu altele mai sigure. Candidatul partidului Monicăi Macovei a fost cumpărat printr-o licitaţie deschisă de PNL care i-a promis postul de viceprimar. Marian Vanghelie şi-a găsit cu greu o listă de partid de buzunar care să-l adăpostească între două interogatorii la Direcţia Anticorupţie. El spune că nu i se iartă că le-a făcut atâta bine oamenilor din sectorul 5 al Capitalei. E daltonist la culorile politice, face pe tehnocratul, vrea să fie din nou indispensabilul sectorului. De i s-ar mai da o a treia şansă!
Dar ca un făcut, când pun microscopul pe noi, să ne vadă cum gândim, îi vedem şi noi pe ei, de pe partea cealaltă a lentilelor. Îi vedem, cum le recitau copiii aceia de ziua lor, cu raţa în gură. Cu tot cu mulţii bani folosiţi aiurea, în slujba cetăţeanului din haita de partid, de au speriat şi fiscul, şi Curtea de Conturi, şi statisticile europene ale corupţiei. Găştile instalate la conducere sifonează bugetul direct către ecosistemul lor penal-politic, apoi îşi aprobă în mod constituţional şi legal infracţiunile prin votul consiliului local sau al parlamentului, instituţionalizând corupţia, dându-i legitimitate. Odată la patru ani, îşi pasează unii altora instrucţiunile, contabilitatea dublă şi manualul tehnic al primăriei. Dacă intervine Direcţia anticorupţie la ceas de seară, îşi împing în fotolii protejaţii, să învârtă ei în caimacul afacerilor, să nu dea în foc. Te-ai aştepta ca după un mandat pitoresc, să plouă cu dosare penale şi electoratul să fie trezit din somnul cel de moarte de clincănitul cătuşelor, dar justiţia pur şi simplu patinează peste tristele figuri politice, fără să lase o urmă. Uneori îi trimite în arest la domiciliul lor cât un cartier muncitoresc, să se căiască de toate relele şi să-şi spele în piscină păcatele. Sorin Oprescu este prins pentru o mită ridicolă, când mandatele sale au încălcat zeci de hotărâri judecătoreşti. A demolat monumente istorice, a încălcat proiectele zonale de urbanism, a întreţinut se pare maşinăria de tipărit bani moştenită de la predecesorii săi. Pe tura lui au fost aruncate sute de milioane de euro pe fereastră să hrănească haita de interlopi, câinii de pază ai democraţiei de partid. Radu Mazăre visează să se retragă într-un paradis fiscal, să-şi îngrijească grădina. Alţii vor să vină înapoi să demonstreze că sunt nevinovaţi, că au furat în interesul celor ce muncesc. Cum spuneam, Protecţia consumatorului doarme. Sau poate că, de fapt, consumatorii sunt înşişi politicienii iar cei consumaţi sunt alegătorii.
Pentru a întreţine ideea solidarităţii în jurul unei idei, unul dintre candidaţii partidelor care se pretind de dreapta le-a propus celorlalţi să cedeze locul celui mai bine plasat în sondajele de opinie. Să scurtcircuiteze votul democratic prin dictatura sondajelor. Să simplifice alegerile, să ştie oamenii că au de ales între alb şi negru. Însă ceilalţi doi-trei pretendenţi au început să intelectualizeze şi să relativeze, doar-doar or putea întoarce rezultatele sondajelor în favoarea lor. Acuma, orice om cu IQ pozitiv ştie că nicicând aritmetica nu capătă culori politice mai violente ca în sondajele electorale. Este uimitor că mai ia cineva în calcul aceste traduceri numerice ale propagandei de partid. Cum ai putea să le iei în serios când bătaia pe cifre şi procente între aceste institute este la fel de sângeroasă ca aceea între partide pe fiefuri şi privilegii? Din iniţiativa cu pricina nu s-a ales nimic. Doar că peste resentimentele trecute s-au adunat altele noi.
Morala acestei campanii fără noimă, dusă de inşi de multe ori penali, care vor din răsputeri să ia sau preia puterea la nivel local, este că oligarhia a depăşit pragul durerii publice, că are rutina dezastrului şi că nici nu se mai sinchiseşte să stingă focurile puse acum patru ani ca să ne facă să-i votăm. Mai că nu există oraş mai însemnat în care primarii să nu fi scuturat în ultimele zile de campanie firimiturile din toate buzunarele bugetare secrete, să nu rămână cu balast financiar, ca să astâmpere foamea urnelor de vot. Mai toţi gospodarii de ani bisecţi au aşternut în calea alegătorilor gropi şi şanţuri, să vadă şi orbii că aleşii lor sunt puşi pe muncă: înlocuiesc borduri, sparg trotuare să le placheze cu pavele rămase de la alegerile trecute. Ca nişte monumentele funerare unde-şi dorm somnul de veci bugetele locale. Nu ajung la cabinele de vot decât cei cărora nu le pasă că-şi murdăresc manşeta la pantaloni sau că-şi rup tocul printre cripte.
Fără chiolhane electorale, fără pungile cu pui, plasele cu ulei, făină şi mălai, alegerile nu mai sunt ce au fost. Setea de politică a cetăţeanului nu mai poate fi stinsă cu bere şi rachiu. Au încercat să substituie ameţeala etilică cu cea culturală. S-a organizat ici-colo câte un concert semimonden de Paşte, Duminica Orbului sau Ziua copilului, pentru contribuabilii dornici de frumos, ocazie cu care primarii au făcut băi de muzică şi mulţime în limita biletelor disponibile. Partidele, oricum falite, dacă e să ne luăm după imensele datorii pe care le au, fac economii pentru alegerile parlamentare. Poate că nu pot acum organiza petreceri cu mititei, dar speră să încingă atunci bătăi cu tarte şi frişcă. Şi cu sticlele de şampanie. Că lupta pentru putere e dură. Uneori ai senzaţia că singura protecţie a consumatorului este Direcţia Anticorupţie. Dar care o fi consumatorul pe care-l protejează?
