În pantaloni scurți și în șlapi, taximetristul care m-a adus de la autogară m-a invitat spre intrarea blocului, insistând că acolo e hotelul. Eu nici nu mă gândeam. Omul era însă hotărât și a deschis ușa să mă convingă. Era o beznă îngrozitoare și nu se vedea nimic, deși era după-amiază. A întrebat ceva în rusă și o voce cu ecou a răspuns de departe. Șoferul m-a privit satisfăcut ca și cum ar fi zis, vezi chiar e un hotel și aproape că m-a împins să văd cu ochii mei.
În holul imens și întunecos, la un birou dintr-un colț, o femeie cu unghii lungi mov și ștrasuri lipite pe ele, a confirmat că am o rezervare și mi-a dat cheia de la camera 601. Întregul bloc de 15 etaje, cea mai înaltă clădire din Berdiansk era de fapt un hotel și încă unul de lux, pe vremea sovieticilor. Acum, în spatele draperiilor bogate în falduri se ascunde mult praf și niște ferestre cu lemnăria mâncată de vreme. Mochetele din cameră păstrează istoriile culinare ale celor care s-au perindat pe-aici. Vișinata atât de iubită în fostul imperiu a trasat adevărate hărți, pe deasupra cărora, ceaiul, cafeaua, iaurtul și cerculețele perfecte ale țigărilor scăpate pe jos pe vremea când se fuma oriunde, au modificat rând pe rând formele inițiale.
Totul e din altă lume în hotelul din Berdiansk, cu excepția recepționerei cu unghii false și a internetului care funcționează doar în holul întunecos. Dincolo de hol se aud voci vesele: în restaurant opt bărbați trecuți de 70 de ani serbează nu știu câți ani de la terminarea liceului. Sunt îmbrăcați cu sacouri și cămăși. Vreo doi sunt slabi-uscați, vreo trei cu burțile atârnate peste curea, în vreme ce restul nu ies din tipar.
Cer un ceai negru și primesc un ceainic de vreo jumătate de litru așa că am timp să-i privesc. La masa lungă din fața mea, cei opt țin pe rând toasturi și după fiecare cuvântare se ridică toți în picioare și dau pe gât câte un pahar de votcă. Se așează mănâncă, își toarnă vin, după care iar se ridică unul în picioare, face o urare, iar ceialalți îl urmează și mai dau pe gât o vodcă. Par antrenați și rezistenți la cantități mari de alcool. Am numărat peste 20 de toasturi. Doi dintre ei au adus și un carton mare pe care au lipit poze și au scris citate. S-au strâns în jurul planșei și au mai băut câteva pahare, cu așa o sete de parcă ani de zile au așteptat momentul.
Nu se grăbesc cu nimic, mănâncă încet și între dozele de vodcă, savurează un vin alb din sticle de plastic cu etichete de apă. pe care, unul dintre ei l-a depozitat în frigiderul cu răcoritoare al restaurantului. Repetă bancurile din tinerețe și râd de se prăpădesc. Fata de la recepție, cu unghii imense, se uită în trecere, cu admirație la ei. O întreb cât de mult poate bea cineva trecut de 70 de ani și-mi răspunde cu o glumă locală: „vodca este inamicul nostru național așa că trebuie să-l terminăm cât mai repede”. Mă apropi mai mult de ea și simt un damf.
