Direcţia generală de concurenţă a Comisiei Europene a lansat o anchetă în privinţa posibilelor practici de monopol şi cartel din trei companii româneşti din domeniul extracţiei, prelucrării şi transportului de gaze. Este un fapt fără precedent pentru România şi lansează mari semne de întrebare în privinţa modului în care agenţiile de stat controlează concurenţa neloială, monopolul sau competiţia în acest domeniu sensibil, într-o Europă tot mai preocupată de şantajul rusesc cu gaze.
Victime sau eroi ai solidarităţii energetice?
Investigaţia vizează firme din domeniul energiei şi se desfăşoară discret, dar cu maximă eficienţă. Descinderea a avut loc pe neaşteptate la sediile Romgaz, Transgaz şi OMV Petrom. Au fost ridicate documente, calculatoarele şi telefoanele angajaţilor. Anchetatorii europeni au fost însoţiţi de funcţionari de la Consiliul Concurenţei. Transgaz a confirmat faptul că a fost vizitat de inspectorii Comisiei, susţinând că au fost vizate sediile din Bucureşti şi Mediaş, dar şi Direcţia de accesare a fondurilor europene.
Conform comunicatului oficial al departamentului de concurenţă al Uniunii: „Comisia Europeană investighează potenţiale practici anticoncurenţiale privind transportul şi alimentarea cu gaz natural în România, legate în special de un presupus comportament anticoncurenţial care ar viza blocarea exporturilor de gaz din România spre alte state membre UE.” Aceste inspecţii sunt doar o etapă preliminară a anchetei propriu-zise, aşadar pot fi urmate de alte percheziţii şi audieri. Inspecţia nu are un termen-limită şi ar putea fi doar o modalitate de atenţionare a părţii române că problema gazelor naturale rămâne prioritară şi urgentă.
Nu este prima anchetă de acest tip, dar precedentele sunt de rău augur. Anul trecut, Gazpromul a fost şi el acuzat de Comisia Europeană de aceleaşi practici prin interpuşii săi europeni şi ruşii încearcă să ajungă acum la o înţelegere, altminteri ar putea primi o amendă de peste un miliard de euro.
Nu e o întâmplare că, în chiar ziua inspecţiei, Comisia Europeană adopta principiul solidarităţii energetice care ar putea obliga România, statul cel mai puţin dependent de gazele Rusiei, să furnizeze gaze celorlalţi parteneri din Zona energetică de sud-est, adică Bulgariei şi Greciei, ţări lipsite de resurse proprii. Deocamdată, România e mai bine echipată pentru importuri decât pentru exporturi, infrastructura de export fiind quasi-inexistentă. Aşadar, deciziile Consiliului, deocamdată pur teoretice fără aprobarea Consiliului de miniştri al UE, sunt încă o dovadă a faptului că producţia de gaze naturale este, după fiecare iarnă, tot mai puţin o chestiune industrială şi tot mai mult una politică.
Conducte prin care trece crivăţul
Transgaz şi Romgaz au primit frecvent finanţări europene pentru dezvoltarea coridoarelor energetice. Cele două companii au solicitat în 2014 mai mult de trei miliarde de euro de la Uniunea Europeană pentru construcţia unei conducte care să lege sudul continentului de vest, pentru altă conductă care să acceseze pungile de gaze din Marea Neagră, pentru reabilitarea traseelor nordice şi pentru modernizarea unui depozit de gaze naturale. La începutul acestui an, Comisia Europeană a aprobat alocarea a circa 180 de milioane de euro pentru finanţarea conductei care conectează Bulgaria şi Grecia de Ungaria şi Austria, însă, în viziunea Transgaz (companie în care statul încă deţine 70%) aceşti bani reprezintă doar jumătate din cât ar fi fost necesar. Inspecţia Comisiei Europene a vizat şi Direcţia fondurilor europene din această companie şi este posibil ca modul în care sunt folosiţi aceşti bani să fi stânit suspiciuni.
Interconectarea energetică regională a Europei este o prioritate în războiul economic cu Moscova. Piaţa românească a încercat în anii precedenţi să se deschidă către exporturi după ce, multă vreme, reţeta gazelor româneşti furnizate la consumator a cuprins gaze de import în concentraţii variabile. Şi astăzi România importă gaze în proporţie de circa 8% de la ruşi.
Pentru că a depus efortul de a extinde branşamentele reţelei de transport de gaze peste Prut, România a intrat implicit în planurile occidentale de ajutor economic pentru spaţiul ex-sovietic şi guvernele proocidentale din acea regiune, adică din Ucraina şi Republica Moldova, de şantajul Rusiei. Această politică de interese mutuale a dus la construcţia conductei Iaşi-Ungheni. A fost inaugurată cu pompă de două chiar de trei ori însă, în 2014, gazul nici nu a putut fi transportat întrucât Moldovagaz, subsidiara Gazprom şi singurul distribuitor de gaz din Republica Moldova, împiedica importul invocând chichiţe procedurale. Apoi au fost livrate pentru scurtă vreme ceva gaze. Partea moldoveană a renunţat, plângându-se de preţul prea mare, deşi iniţial oferta românească era cu 50 de dolari mai mică decât cea rusească pe metrul cub. În iarna lui 2015 prin conducte nu a trecut decât crivăţul. Totuşi existenţa sistemului de transport schimbă harta energetică regională şi creează o alternativă la Gazprom, cu atât mai interesantă cu cât compania rusească a fost silită să renunţe la conducta din sud după ce statele UE au reziliat contractele bilaterale pentru că încălcau predeverile comunitare. Dar chiar dacă preocuparea Uniunii este să scape de presiunile Rusiei, România poate fi acuzată că s-a concentrat în mod deliberat pe extinderea reţelei de transport de gaze peste Prut în detrimentul zonei de sud-est a Uniunii.
Discuţia pe tema cartelarea furnizării are loc în contextul în care Uniunea Europeană analizează toate posibilităţile de a scăpa de şantajul cu gaze al Rusiei. De asemenea, există considerente de politică externă care îi fac pe europeni sensibili la blocarea exporturilor de gaze din România. Ucraina, la rându-i ar avea nevoie de gaze de import, în special românesc, pentru a scăpa de şantajul Gazpromului. În decembrie trecut directorul Naftogaz, Andrei Kobolev, spunea că Ucraina ar vrea să importe în 2016 un miliard de metri cubi din România. Preşedintele Petro Poroşenko s-a văzut acum două luni cu omologul său român, Klaus Iohannis, pentru a negocia interconectarea sistemelor energetice ale celor două ţări. Kievul are un consum de 50 de miliarde de m3 dar nu produce decât jumătate şi pentru a reduce dependenţa de Rusia, a cumpărat gaze de la Polonia, Ungaria şi Slovacia. Ar putea cumpăra şi din România, folosindu-se de gazoductul care trece peste Prut şi care are capacitatea de un miliard şi jumătate de m3.
Rezervele de gaze naturale ale României sunt de o sută de miliarde de m3 în vreme ce producţia internă este de circa 17 miliarde de m3 anual şi doar 5%, adică circa două miliarde de m3 au ajuns în casele consumatorilor casnici adică la cele circa trei milioane de familii racordate la gaze, restul fiind înghiţit de industria energofagă, mare amatoare de gaze ieftine şi multe, dar tot mai nesemnificativă ca dimensiuni. Din 2007 s-a schimbat modalitatea de calcul a facturii facturându-se nu cantitatea de gaze consumată ci potenţialul energetic, adică energia produsă de arderea gazului. Chiar dacă preţul e stabilit prin cumularea mai multor factori, inclusiv randamentul gazelor, depinzând, aşadar de calitatea şi nu de cantitatea acestora ca până în 2007, preţul pe m3 este, în medie, de un leu şi cincizeci de bani, în funcţie de localitate şi regiune a ţării.
În 2012 în Marea Neagră s-a descoperit o pungă de gaze naturale care ar putea avea între 40 şi 80 de miliarde de metri cubi. Era posibilă, aşadar, apariţia unui concurent serios pentru Gazprom în chiar graniţele Uniunii Europene. Anunţul a fost făcut de OMV Petrom, adică de una dintre companiile anchetate acum de Comisia Europeană.
Consiliul Concurenţei, un spectator prea (puţin) implicat?
România, susţine Autoritatea Naţională pentru Reglementarea Energiei, are cea mai mare piaţă de gaze naturale din Europa Centrală. În anii 1980, afirmă autorităţile din domeniu, exploatarea abuzivă a determinat declinul producţiei, dar după căderea comunismului, s-a depus un efort susţinut pentru a diminua concentrarea producţiei şi pentru a gestiona mai eficient rezervele, transportul şi consumul de gaze. Piaţa gazelor naturale s-a deschis treptat astfel că, în iulie 2007 era integral accesibilă tuturor consumatorilor care aveau, zice-se, libertatea să-şi aleagă propriul furnizor de gaze de pe lista celor licenţiali de ANRE. Este o prevedere ipocrită, întrucât consumatorii casnici nu au cum să-şi aleagă furnizorii, chiar dacă Autoritatea naţională a elaborat o metodologie pentru aceasta. Aşadar, la ţeavă era plătit gazul în funcţie de cât negociase firma furnizoare cu operatorul de piaţă organizat la Dispeceratul de gaze Bucureşti, din structura Transgaz Mediaş. Rolul acestui operator aflat, precizăm, sub coordonarea Transgaz, una dintre companiile aflate în ancheta Direcţiei de concurenţă, este crucial. El stabileşte lunar cotele procentuale ale amestecului de gaze din producţia internă şi necesarul de import, monitorizează zilnic achiziţiile şi întocmeşte un raport lunar în privinţa acestuia referitor la necesarul de gaze ale fiecărui operator de pe piaţa de gaze. Cu alte cuvinte este principalul controlor al beneficiarilor sistemului, pe o piaţă esenţială nu doar economic, ci şi strategic.
Consiliul Concurenţei şi ANRE par nişte spectatori pasivi la ancheta Comisiei Europene. Sau poate că doar păstrează discreţia, fiind vorba despre companii cu capital majoritar de stat şi despre investitorii strategici de la OMV, compania care, după ce a cumpărat Petrom, a fost supusă unui tir încrucişat de acuze din partea celor care nu au fost de acord cu prevederea contractuală ca firma austriacă să aibă şi controlul resurselor din subsol. Compania OMV a mai fost acuzată, în vreme, că stabileşte discreţionar, fără o viziune economică, preţul produselor sale şi chiar că s-ar fi înţeles cu alţi furnizori de benzină şi gaze asupra strategiilor de piaţă. Înalta Curte de Casaţie a decis în aprilie că OMV Petrom trebuie să plătească o sută de milioane de lei pentru că ar fi încheia un cartel cu alte cinci companii pentru a stabili momentul de retragere pentru un produs.
