Unii au spus că a fost sublimă, dar a lipsit cu desăvârşire. Alţii că a fost mai plictisitoare ca o sesiune parlamentară. Cu toate acestea campania electorală a lăsat câmpul de luptă mai plin de înfrânţi, ologi şi milogi ca o anchetă a Direcţiei Anticorupţie.
Unii s-au trezit acum, la spartul târgului, că regulile sunt greşite şi că ar trebui rescrise, alţii se dezic de propriul partid care nu a întreţinut focul pasiunii alegătorilor cu bancnote de o sută. La sectorul 1 al Bucureştiului, sedusele şi abandonatele candidate fie au fost alungate de şefii neînţelegători cu naturelul lor simţitor şi romantic, fie îşi caută dreptatea, încercând să rezolve paradoxele aritmeticii din capul judecătorilor de la Biroul electoral. Singură ca o prinţesă a circului, Primă doamnă de Voluntari, câştigătoarea de la Capitală, nu se mai trezeşte din şampanie şi promite în continuare că va face noi linii de metrou, şosele suspendate, economate şi că o să-i îngroape gratuit pe bucureşteni în bugetul Primăriei Generale. A început prin a opri apa caldă în cele mai mari cartiere, ca să le îngheţe alegătorilor zâmbetul pe buze.
Au fost mulţi candidaţi şi prea puţine locuri pentru cât de înfometate sunt partidele. Acum toţi cei care au eşuat stau şi-şi jelesc public iluziile politice pierdute. În ei s-a trezit spiritul justiţiei constituţionale, altminteri somnolent înainte de alegeri, şi vor ca legile acelea care i-au făcut să piardă alegerile să fie rescrise. PSD, altminteri unul dintre învingători, ar vrea să dea legi prin care să câştige mereu alegerile, chiar şi când le pierde. Ar vrea, de pildă, împreună cu partidul ex-liberalului Tăriceanu, să dezincrimineze abuzului în serviciu, pentru că multe pagube a făcut în pepiniera corupţilor de partid, aflată în plin dezastru ecologic după ce au dat procurorii iama. PSD-ul a descoperit un adevăr simplu, hrănit din sentimentul haiducesc al fiinţei alegătorilor din bazinul său electoral: aceştia se simt solidari cu candidatul care a mâncat salam cu soia în închisoare. Mirosul de zeghe îi dă autenticitate. Cântecul de mulţumire al corupţilor care au mai câştigat un mandat a avut rezonanţe internaţionale de nestins. Cei mai mulţi s-au dat un pas înapoi pentru că dintre produsele naţionale gen ţuică, brânză de burduf sau pastramă de oaie, damful corupţilor este cel mai pătrunzător.
Mai sunt unii înfrânţi care s-au ascuns prin circumvoluţiunile aproape netede ale partidelor încercând să tragă de timp, să supravieţuiască politic pe principiul că un măgar viu preţuieşte mai mult ca un erou mort. Chiar şi în catastrofele atomice, cei care rezistă mai mult de o săptămână au mari şanse de supravieţuire până la următorul dezastru electoral. Şi-au dat demisia din funcţie, că e la modă să te sacrifici, să faci pe martirul, să te sihăstreşti, dar se ţin aproape de partid, că ochii care nu se văd se uită, iar tovarăşii de drum nici milă nu au de dat. Ca să supravieţuieşti trebuie să vânezi iar cu turma.
Alţii privesc cu frisoane harta rezultatelor spunând că au alunecat în timp, în anii unanimităţilor care i-au ţinut pe Ion Iliescu şi PSD-ul pe coama valurilor de mizerie postrevoluţionară. Diverse Cassandre prevăd sfârşitul democraţiei, de parcă nu caricaturale reguli democratice ne-au adus aici. Chiar dacă s-a tot spus zilele acestea că somnul naţiunii naşte monştri, însă monştrii aceştia sunt aleşi de o majoritate din minoritatea de 48 % de alegători veniţi la urne aşadar au legitimitate chiar dacă dată de o lege strâmbă. Aşa strâmbă, Curtea Constituţională a judecat zeci de contestaţii înainte de alegeri fără a considera că trebuie schimbată o virgulă aşa că legea şi-a produs consecinţele mutilante. Iar nou-aleşii judecători ai Curţii, dintre care doi fără nicio experienţă ca judecători, dar scoşi de foame din profunzimea bălţii politice, vor schimba legea electorală doar dacă vor simţi că biciul stăpânilor le arată calea de urmat. În România, unde 14 mii de acte normative au probleme cu Constituţia, democraţia este în recesiune şi sistemul electoral o improvizaţie.
Proporţiile masive ale votului pentru urmăriţii penali sau pentru condamnaţii sadea ar trebui să-i pună pe politicieni şi pe formatorii de opinie pe gânduri. Dacă ar avea gânduri şi nu idei fixe. PSD, partid care a dat ţării cât mai multă corupţie, spărgând abatajele şi normele pe cap de cotizant, a fost cel mai ales partid în aceste alegeri. A câştigat o mare parte a consiliilor judeţene şi locale, înroşind ţara de caviar furat şi socialism în vreme ce, de partea cealaltă, partidul justiţiarei Monica Macovei, care a crezut mereu că lumea (sau cel puţin România) poate pieri, Justiţia trebuie să triumfe, a obţinut trei sutimi de procent la voturile pentru primari, 0,2% la cele pentru consiliile locale şi zero procente la consiliile judeţene. S-ar zice că mantra anticorupţiei nu mai are lipici la public, de va fi avut vreodată. Fruntaşii PSD pe frontul corupţiei sunt urmaţi de Partidul Naţional Liberal care, în ciuda faptului că a reuşit prin interpuşi şi prin ironia istoriei să dea jos pe bază de corupţie guvernul Ponta, fost aliat la bine şi la rău, este un competitor redutabil nu doar pe scena politică, dar şi pe cea judiciară, disputându-şi ca de la frate la frate mai mare cu PSD-ul patul de sus din închisorile patriei şi fotoliul din primării.
PNL este considerat marele perdant al alegerilor deşi, adunând cioburile politice produse de fuziunea încă neconsumată integral cu PDL, ar ajunge foarte aproape de jumătate din voturile exprimate. Cu toate acestea, preferă să considere că adversarii săi cei mai periculoşi sunt clonele din partidul lui Tăriceanu sau Băsescu, excluzând cooperarea cu aceştia, de a ajuns Traian Băsescu să-şi ia câmpii şi să ceară cetăţenia moldovenească. Mai mult, în ţară sunt judeţe în care partidul său s-a făcut frate cu dracii din PSD pentru a bara accesul PNL-iştilor la conducerea consiliilor. Pe de altă parte, PNL-ul e şi acum în şoc după înfrângerea din alegeri, iar şefii încă stau cu mâna pe bisturiu, nehotărâţi ce organ de partid să amputeze ca să dea satisfacţie deplină nemulţumiţilor. Însă pe oricine ai da afară se supără partenerul fuzionat şi ameninţă cu respingerea transplantului politic. Astfel că, deocamdată, învinşii sunt salvaţi de bicefalismul copreşedinţilor. Confuzia lor cerebrală activează zone corticale diferite şi-i face să nu-şi mai poată controla mişcările. Singurul pericol este să se amputeze unul pe celălalt.
Cumva soarta sau foamea de putere la fel de intensă apropie din nou PSD de PNL. Nimic nu este mai atrăgător pentru un sistem bipartit decât să devină monopartit, să nu mai aibă trac electoral, să poată pierde totul cu zâmbetul pe buze, ştiind că de fapt a câştigat tot. Nici nu contează câte partide sunt, ca să-i satisfacă pe esteţii democraţiei, esenţialul e să formeze o mare adunare naţională. Nu ar fi imposibil de imaginat dacă ne gândim că mulţi dintre actorii influenţi de azi sunt membri insignifianţi ai FSN-ului de ieri.
Sistemul politic românesc a dovedit, după atâtea runde electorale de înţelegeri secrete şi complicităţi publice, după atâtea vânzări şi cumpărări de posturi, după atâtea refaceri ale algoritmilor politici prin licitaţii trucate cu ajutorul neprecupeţit al preşedintelui, indiferent care era acela, că nu are culoare politică. Doar cei săraci cu duhul mai cred că există principii de ideologie pe care marile partide româneşti să nu le fi călcat în picioare. A lor este împărăţia cerurilor. Aici, pe pământ, oligarhia aleasă în mod democratic e formată din tehnocraţi ai corupţiei, artişti ai foamei de fonduri europene, mercenari ai revoluţiei permanente. Şi PSD, şi PNL au aspirat toate firimiturile politice, chiar şi pe cele otrăvitoare, în speranţa că vor deveni mari cât ţara.
După cum se vede pe harta rezultatelor, mai puţin zona în care majoritari sunt maghiarii, PSD şi PNL sunt singurele partide care şi-au adjudecat victoria. Nu degeaba îi îndeamnă chibiţii rău-voitori, nostalgici ai partidului unic, să-şi unească oficial destinele oricum comune. La urma urmei, odinioară, monstruoasa lor coaliţie li s-a părut dragoste adevărată. Şi chiar şi după divorţul lor românesc, care l-a lăsat pe Călin Popescu Tăriceanu orfan liberal în ograda PSD-ului, li s-au împletit mereu mâinile în aceleaşi buzunare, au mângâiat aceleaşi seifuri şi au îmbrăţişat aceleaşi gratii. Când au alternat la putere, şi-au acoperit urmele reciproc, să nu ştie toată lumea potecile care duc în paradisul fiscal.
Şi, probabil, dacă ameninţarea venită dinspre preşedinţie cum că, după alegerile generale, va fi numit un alt tehnocrat la Palatul Victoria este serioasă, atunci cele două partide vor avea un nou motiv să se gândească dacă nu ar fi mai bine să împartă iar cuibuşorul de nebunii, într-o reuniune de familie care să-l aibă ca arbitru pe şeful Senatului şi drept obiectiv lupta cu duşmanii democraţiei. Deocamdată acest scenariu este pur speculativ. Nu încap două săbii în aceiaşi teacă, nemite trei. Dar Alianţa Dreptate şi Adevăr şi Uniunea social liberală, considerate şi ele construcţii artificiale, imposibile, de neimaginat şi odioase, s-au constituit ca alianţe împotriva unui duşman comun. Pentru că nu doctrinele au fost baza acestor alianţe, ci voinţa de a prelua puterea şi principiul răului comun.
Astăzi răul comun lipseşte, însă preşedintele Iohannis pare să lucreze în această privinţă. El s-a implicat din plin în proiectele PNL şi nici nu se fereşte s-o arate. Dovedind că a preluat greaua moştenire de năravuri de la predecesorul său, îi convoacă pe liderii PNL la ceas de seară la Cotroceni, îi admonestează aluziv în declaraţii publice, vrea să se ştie că este, în continuare, stăpân pe butoanele partidului şi că bicefalii sunt înhămaţi la carul său triumfal, aşadar PSD şi aliaţii nu ar avea succes dacă şi-ar propune să-l suspende sau să dea jos guvernul Cioloş. Promite un premier tehnocrat, aşadar vrea iubire necondiţionată de la un partid plin de frustrări electorale care ar fi vrut să i se arate puţină consideraţie, poate-i convinge pe alegători să voteze cum trebuie. Dar câtă influenţă mai are preşedintele Iohannis, chiar şi-aşa, neconstituţională, asupra partidului care l-a adus la Cotroceni o spune faptul că favoriţii săi au început să mârâie atunci când îl simt că le pune mâna pe umăr să le arate direcţia. Nu e de mirare că în PSD, cu un Liviu Dragnea călare pe caii cei mari ai rezultatelor electorale, singurele controverse sunt când să înceapă să ascută baionetele pentru atacul la preşedinte: înainte sau după alegerile parlamentare. Şi sunt dispuşi să încheie toate alianţele posibile, chiar şi cu oameni din PNL atraşi cu morcovul şi cu biciul, ca să aibă majorităţi consistente la votul de suspendare.
