Înalta Curte de Justiţie a decis să redeschidă dosarul Revoluţiei, răspunzând astfel cererii procurorul general adjunct Bogdan Licu. Este un gest simbolic, după ce, cu doar câteva zile înainte, la inaugurarea monumentului „Aripi,” dedicat victimelor comunismului, preşedintele Klaus Iohannis spunea că este îngrijorat de blocarea investigaţiilor privind crimele comunismului şi că nici crimele din timpul Revoluţiei nu trebuie să rămână nepedepsite.
Statisticile crimei
Crimele Revoluţiei nu trebuie să rămână nepedepsite. Aşa spunea preşedintele Klaus Iohannis, aşa spuneau şi predecesorii săi, Traian Băsescu şi Emil Constantinescu. Ba chiar şi Ion Iliescu era de părere că trebuie cercetată Revoluţia (dar nu şi redeschis dosarul acesteia) şi a înfiinţat din bani publici Institutul Revoluţiei Române a cărui principală activitate a fost de a promova versiunea echipei care a preluat puterea după decembrie 1989 şi de a-l prezenta pe Ion Iliescu drept eroul care i-a scăpat pe români de dictatura proletariatului şi a cuplului Ceauşescu. Această versiune a fost publicată sau susţinută cu ocazia unor simpozioane, prin Secretariatul de stat pentru eroii revoluţiei şi chiar prin Institutul Cultural Român. S-au dat legi peste legi care nuanţau până la confuzie rolul participanţilor la revoluţie, stârnind suspiciunea, ades întemeiată, că, printre luptătorii la revoluţie, au fost asimilaţi şi cei vinovaţi de victimele ei.
Dosarul Revoluţiei a fost deschis şi închis de mai multe ori. Ultima dată în octombrie anul trecut, când Parchetul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a hotărât clasarea cauzei. Procurorii spuneau că „din cauza oboselii şi a stresului la Revoluţie s-au tras focuri de armă între militari, iar oameni din dispozitive militare, civile sau mixte au deschis 'cu uşurinţă' focul spre imobile sau maşini care nu opreau la filtre”. Aşadar nu terorişti, nu securişti, nu trupe paramilitare de mercenari, ci simpla oboseală şi eroarea umană au dus la baia de sânge din acele zile. Între 16 şi 25 decembrie 1989 au murit 1142 de persoane şi au fost rănite alte 3138. Au fost arestaţi 760 de oameni. Au murit 260 de militari şi 65 de angajaţi ai Direcţiei Securităţii Statului.
E drept că Revoluţia a fost un şir de momente confuze, în care entuziasmul oamenilor din stradă s-a amestecat cu tragedia sacrificiilor supreme, unele făcute parcă la întâmplare, şi cu calculele reci ale celor care se aflau la comandă. Cine erau aceştia? Greu de ştiut, dar putem bănui uitându-ne cine a profitat mai mult. În primul rând, foştii ofiţeri de securitate şi armata lor de turnători. Aceştia au continuat să controleze şi să-şi extindă influenţa în afaceri şi presă, politică şi administraţie, punând în funcţiune pârghii de putere numai de ei ştiute pentru a face să meargă lucrurile în direcţia pe care o voiau. Cum s-a spus „au privatizat comunismul” odată cu teroarea şi represiunea, cu secretele şi obiectivele sale. Alţi beneficiari sunt foştii activişti comunişti care au revenit pe uşa din dos la conducerea ţării şi, implicit, la privilegii. Au fost succedaţi, şi unii şi alţii, de copiii lor, protejaţi în numele principiului etic că urmaşii nu trebuie să răspundă pentru greşelile părinţilor.
Însă lucrurile nu erau atât de limpezi atunci. Armata părea să coordoneze acest haos generalizat, prin apariţii la televizor şi atacuri în urma cărora cei care ştiau prea mult erau executaţi în lupte de stradă. S-a spus că lupta cu resturile aparatului de partid şi de stat, dar victimele ei au fost, încă din seara de 21 decembrie, cei care se aflau la locul nepotrivit în momentul nepotrivit. Apoi, după ce armata a fost atrasă în ambuscada de la Aeroportul Otopeni, în 23 decembrie, s-a spus că luptele ar fi date despre resturi ale Securităţii şi ale aparatului represiv al statului care ar vrea să deturneze revoluţia permanentă a lui Ion Iliescu. Acesta se strecurase, cu voia dumneavoastră, cum spunea cinic, ultimul pe lista Consiliului Naţional al Frontului Salvării Naţionale şi, după ce lista a fost votată cu chiote şi aclamaţii în Piaţa Palatului, cel din urmă a devenit cel dintâi. Ceauşescu a fost executat într-un proces rapid şi inutil, fără posibilitatea de a se apăra sau a da explicaţii. A fost un proces-spectacol în bună tradiţie stalinistă, iar înregistrarea video, mult editată şi regizată, a devenit unul dintre cele mai vizionate filme din cinematografia de propagandă.
O revoluţie bine orientată politic
A fost sau nu a fost? Au fost provocate mişcările de protest de o aripă a Securităţii care tânjea după fructul oprit al capitalismului? Cine a ordonat masacrarea manifestanţilor? Cine i-a trimis la moarte pe militarii de la Otopeni sau la Ministerul Apărării Naţionale? Cine a stat la butoane ordonând oprirea trupelor, replierea lor sau declanşarea atacurilor? A curs multă cerneală pe aceste subiecte şi s-a speculat intens.
Păcatul originar al democraţiei româneşti a modelat întreaga istorie de după aceea. Manifestaţia din Piaţa Universităţii din 1990 a fost declanşată, în primul rând, de asociaţiile revoluţionarilor care cereau pedepsirea celor vinovaţi. Ironia sorţii făcea să i-o ceară chiar celui care era suspectat că a instrumentat violenţele şi măcelul protestatarilor după 22 decembrie, când strada se radicalizase şi cerea înlăturarea definitivă a comunismului. Adică lustraţia, care ar fi însemnat adevărata victorie a Revoluţiei. Nu e de mirare că, în absenţa ei, s-a spus că revoluţia a fost furată sau deturnată. Iar unii spun că nici nu a fost. A fost doar un măcel care s-a încheiat cu victoria celor care l-au declanşat.
Din dosarul Revoluţiei au dispărut mărturii şi probe sau au apărut altele, în mod evident, falsificate. Multe dintre personajele-cheie nu mai sunt, luând cu ele porţia lor de adevăr. Memoria Revoluţiei s-a transformat într-o adevărată industrie de prestigiu, şantaj şi mită. Mii de persoane care au participat (sau nu) la acele evenimente au cerut şi au primit indemnizaţii şi diverse alte favoruri, au fost admise în cercul puterii şi susţinute în carieră astfel că presiunea exercitată de asociaţiile de revoluţionari pentru a afla adevărul a scăzut aproape de zero.
Poate de aceea redeschiderea dosarelor a fost mai mereu o temă politică. Dacă de Revoluţie au profitat oamenii lui Ion Iliescu, de astă dată aducere vinovaţilor la Parchet are o importanţă practică pentru adversarii partidului lui Iliescu, într-un an electoral în care fiecare procent contează. Cu atât mai grăitor este faptul că Înalta Curte a anunţat această decizie chiar în ziua comemorării Mineriadei din 13-15 iunie 1990, eveniment organic legat de Piaţa Universităţii şi de protestele anticomuniste ale celor care voiau să afle adevărul despre crimele Revoluţiei. Propunerea lui Marian Munteanu la primărie din partea PNL nu se baza tocmai pe această memorie latentă a reprimării protestelor din 1990, pe culpabilizarea celor vinovaţi?
Ar putea fi o coincidenţă. Căci deşi redeschiderea dosarului pare legată de evenimentele politice ale acestui an, nu e mai puţin adevărat că este şi rodul presiunilor internaţionale. Nu odată România a fost criticată că nu soluţionează dosarele legate de evenimentele din decembrie 1989, ba chiar că a secretizat aceste dosare pentru a interzice accesul avocaţilor sau al celor interesaţi. În februarie, CEDO a condamnat România să plătească daune de câte 15 mii de euro celor 17 urmaşi ai victimelor Revoluţiei care au depus plângeri în legătură cu modul în care au decurs cercetările. CEDO a invocat încălcarea procedurală a articolului 2 al Convenţiei, „din cauza lipsei unei investigaţii eficiente privind evenimentele din decembrie 1989 în care rudele solicitanţilor au fost împuşcate şi omorâte" Nu după multă vreme, asociaţiile de revoluţionari anunţau că au mai fost depuse câteva sute de plângeri la CEDO. „Dacă statul nu va redeschide acest dosar, vor veni alte hotărâri de la CEDO. Preşedintele CEDO vrea să solicite oricum condiţii mai aspre pentru cei care nu respectă aceste hotărâri”, spunea avocatul uneia dintre asociaţii.
Vinovaţi de culise, condamnări de faţadă
Dosarul (sau mai bine zis, dosarele) Revoluţiei este plin de mărturii împotriva lui Ion Iliescu şi a oamenilor săi, acuzaţi că au trimis forţele de represiune pentru a pune capăt manifestaţiilor anticomuniste. Scopul lor ar fi fost doar să înlocuiască garnitura lui Ceauşescu cu oamenii lui Iliescu, făcând reforme economice şi sociale minimale. Criptocomunism cu faţă umană.
Unii dintre ei, cum ar fi generalii Victor Stănculescu sau Mihai Chiţac, au fost condamnaţi încă din 1999 la 15 ani de puşcărie şi degradare militară, pentru participarea la reprimarea Revoluţiei. Condamnarea a fost o glumă. Cei doi erau pe lista scurtă a făptuitorilor încă din 1990 când comisia guvernamentală condusă de Viorel Oancea a cerut arestarea lor pentru că au orchestrat crimele din Timişoara şi Bucureşti. Hotărârea a fost confirmată în 2000 însă procurorul general de-atunci Tănase Joiţa, un apropiat al lui Iliescu, a promovat recursul în anulare şi deciziile judecătoreşti au fost casate. După rejudecare, sentinţele au fost confirmate de Înalta Curte, în 2008. Cei doi au fost oameni de nădejde ai regimului Iliescu. Generalul Stănculescu, fost şef al garnizoanei Timişoara şi participant activ la procesul cuplului Ceauşescu, a fost numit membru în CFSN şi ministru al Economiei, conducând fostul Consiliu de Stat al planificării pe noi culmi de progres. A propos, subalternul său a fost Nicolae Văcăroiu. Apoi Stănculescu a ajuns la Apărare. Mihai Chiţac a fost ministru de Interne şi a reprimat Piaţa Universităţii în 13 iunie 1990. Victor Stănculescu a făcut cinci ani din sentinţă pe vremea adversarilor politici ai lui Iliescu apoi a fost eliberat condiţionat iar Mihai Chiţac, şi el bolnav cronic, nu a apucat să facă decât doi ani de puşcărie după care a fost eliberat pe motive medicale. A murit imediat după aceea.
Un dosar deschis pentru eternitate
Procurorul general adjunct anunţa încă din aprilie că au fost reluate cercetările, pentru că procurorii militari au ignorat multe informaţii apărute pe parcurs şi rapoartele oficiale întocmite de comisii speciale de anchetă sau de SRI. În dosarul Revoluţiei nu apar raportul serviciilor secrete şi nici stenograme considerate esenţiale din timpul audierilor pe această temă. Mai mult, probele materiale lipsesc de cele mai multe ori, iar când au fost recuperate gloanţele, nu s-a făcut analiza lor balistică. CEDO are dreptate, spunea Bogdan Licu, anchetele au fost deficitare. Omorul calificat, mai spune el, nu se poate prescrie. Procurorii vor să extindă ancheta şi în direcţia genocidului şi infracţiunilor împotriva umanităţii, având indicii temeinice că a fost vorba şi despre aşa ceva.
Este o ştire care i-a făcut pe unii să se încrunte. Extinderea cercetărilor înseamnă o deschidere şi, totodată, o amânare a dosarul Revoluţiei. Vor fi reluate analizele, mărturiile, probele cu care s-a jucat Justiţia atâta vreme şi, pe de altă parte, va fi extinsă investigaţia. Singurul folos al deschiderii dosarului Revoluţiei este deocamdată acela că va bloca procesele de la CEDO. Unii vor fi satisfăcuţi să vadă cum ies scheletele din dulapurile puterii să dea declaraţii la Parchet. Chiar şi prezenţa lui Ion Iliescu, acum în vârstă de 86 de ani, la interogatoriu ar putea fi pe placul unora. Însă e greu de crezut că mecanismul care a funcţionat cu atâta încetineală 26 de ani va fi pus acum în mişcare să-i cerceteze şi judece cu celeritate pe vinovaţi.
