Istoria pare să-și reia spirala ororii. Încerci să scapi de spectrele trecutului și demonii urii și intoleranței reintră triumfător în scenă oriunde îți arunci ochii, în orice colț al lumii… În Moldova, la începutul acestei săptămâni, s-au împlinit 75 de ani de la primele deportări operate de sovietici pe teritoriile românești de la est de Prut, ocupate ca urmare a pactului Ribbentrop-Molotov. La 13 iunie 1941 au fost ridicați de la casele lor între 22 de mii și 30 de mii de oameni, în general gospodarii satelor, târgoveți, meșteșugari, preoţi, intelectuali, adică elitele din fiecare categorie socială, și duși în vagoane de vite în Siberia, unde puțini au ajuns, pentru că au pierit pe drum, și de unde și mai puțini s-au întors la vetrele lor. Această mare pierdere de populație, urmată de alte valuri de deportări și de foametea organizată în primii ani de după război, a creat o breșă demografică și un dezechilibru calitativ care nu au putut fi recuperate nici până azi, pentru că selecția inversă și persecutarea excelenței, a oamenilor de valoare în perioada URSS, au propulsat o clasă de parveniți rapace, care a perpetuat și în anii independenței.
În lunga noastră tranziție post-totalitară, cu guvernările ei mediocre și plutocrate, exodul populației s-a intensificat. Moldovenii aleg schimbarea părăsindu-și țara, nu luptând pentru ea. Sărăciei i se adaugă și o lipsă cronică de speranță și încredere. Nici cei mai optimiști, nici cei mai rezistenți concetățeni ai noștri nu mai văd o perspectivă aici. Am auzit în ultimele luni în special, de când realitatea statului captiv a devenit copleșitoare, pe mulți oameni, de profesii diferite, afirmând că sunt hotărâți să părăsească Republica Moldova. Chiar și în cazul unor alegeri care ar aduce o guvernare onestă, dedicată reformelor, spun ei, va mai fi nevoie de cel puțin zece ani pentru ca lucrurile să înceapă să se îndrepte, să avem un stat care să funcționeze în folosul oamenilor, nu împotriva lor. E prea mult până atunci, de ce să ne irosim viața?
Un tablou descurajant, ce închide orizontul precum norii grei de ploaie care au făcut ravagii în aceste zile în Moldova. Dar puterea nu pare preocupată de această stare de disperare a populației și crede că prin propagandă și manipulare la posturile TV arondate poate induce o stare de liniște și chiar de fericire în mintea basarabenilor, ca într-o ședință de hipnoză la scară națională! E drept că și guvernanții își au propria angoasă: se zbat să obțină bani de peste hotare și în primul rând din România, cea care, consideră ei, ar putea să-și mai înmoaie exigențele, cum a făcut-o de atâtea ori, în fața dezastrului care se cască la est de Prut. Vizita speaker-ului parlamentului, Andrian Candu, la București, întâlnirile pe care le-a avut acolo sugerează că banii vor veni greu. Guvernarea de la Chișinău nu renunță la strategia „îmbrobodirii” autorităţilor române, apelând la prietenii din PSD. Dar nici vizitele oficialilor moldoveni la Bruxelles nu cred că vor fi mai rodnice, întrucât pretențiile occidentalilor sunt și mai mari.
De aceea, este categoric necesară coagularea unei opoziții coerente, puternice, solidare în Republica Moldova în perspectiva scrutinului prezidențial din toamnă. Îngrijorător este că puterea încă nu a aprobat modificările la Codul Electoral cu privire la noua formulă de desfășurare a acestor alegeri. Chiar și precizările venite de la Comisia de la Veneția nu garantează că regimul va asigura un cadru legal coerent, rezonabil și, mai ales, că îl va respecta.
Nu avem încă desemnat un candidat unic al opoziției democratice, proeuropene: forțele care se revendică din acest spectru politic nu-și pot armoniza agendele și viziunea, iar puterea face totul pentru ca dezacordurile în rândurile adversarilor săi să sporească. Ceea ce face ca partidele de opoziție să evite negocierile, încercând să-și impună prin diverse mijloace candidatul în fața aliaților posibili: sondaje on-line, campanii în teritoriu, conferințe de presă...
Dar dincolo de orgolii și interese, există, se pare, o divergență între principalele două formațiuni ale Opoziției proeuropene. Platforma „DA” ar agrea, din spusele unor exponenți ai săi, o alianță anti-oligarhică mai largă, considerând că regimul Plahotniuc nu poate fi doborât decât printr-o mobilizare generală de la stânga la dreapta, trecându-se peste opțiunile geopolitice diferite. În timp ce PAS-ul Maiei Sandu insistă pe identificarea unui candidat susținut exclusiv de formațiunile de centru-dreapta, întrucât în Moldova e nevoie de consolidarea instituțiilor fundamentale, care să împiedice o altă capturare a statului și, astfel, cercul să se reia...
Maia Sandu, desigur, e obligată să fie deschisă și sinceră cu alegătorii, adică să corespundă unor standarde pentru care a pledat și pledează cu cerbicie. Ea este, într-un fel, „prizoniera” unor valori de care nu se poate deroba. Și publicul, susținătorii săi o urmează tocmai pentru această diferență dintre ea și ceilalți competitori politici: rigoarea morală. În același timp, Maia Sandu și colegii săi de partid nu trebuie să admită constituirea unui „mit salvator”, a noului „om providențial”, care să-i facă pe moldoveni să-și uite obligațiile civice, nevoia de implicare. PAS are nevoie de o evaluare realistă a șanselor sale electorale.
De cealaltă parte, mulți comentatori sugerează că Platforma „DA” ar trebui să lase deoparte ideea că orice alianță este benefică atunci când e vorba să construiești un front anti-Plahotniuc. Am remarcat și cu altă ocazie că există o diferență între a vrea să-i solidarizezi pe cetățenii de toate etniile și a te asocia cu Dodon și Usatîi, care execută agenda Kremlinului, cum de fapt nici ei nu o ascund. Dacă nu observi această realitate, vei spori reticențele partenerilor și susținătorilor tăi „naturali”, îți vei dilua credibilitatea. Nu cred că scopul scuză mijloacele nici măcar în statul captiv Republica Moldova. Mai ales că există destule suspiciuni legate de colaborarea dintre Plahotniuc și liderii partidelor pro-ruse, colaborare despre care au vorbit și fruntaşii Platformei „DA”.
Aceasta este principala dilemă a Opoziției de la Chișinău: cu cine ne aliem? O dilemă care amână desemnarea candidatului unic. Sigur că am dori ca lucrurile să fie așezate pe principii noi, curate, transparente, am dori ca acești politicieni în ascensiune să-și respecte promisiunile și să acționeze în sensul faptelor care i-au ajutat până acum să câștige simpatia cetățenilor. În același timp, rămâne o întrebare cinică și cam dură: poți să lupți cu floreta împotriva tancului?...
Va fi nevoie, cred, să se găsească o cale de mijloc, una care să combine pragmatismul și eficiența de pe teren cu principiile statutare, fără de care schimbarea politică la care râvnim se poate dovedi un alt simulacru. Vom vedea în următoarele săptămâni dacă și cum se va ajunge la o soluție acceptabilă, pentru că ne aflăm cu toții sub semnul urgenței.
