Nouă persoane publice au cerut să li se anuleze titlul de doctor. Şi nu pentru că s-ar fi ruşinat să-l poarte alături de alţi impostori, ci pentru că noul ministrul al Educaţiei a anunţat că va lua la verificat teză cu teză să vadă cum arată elita politică după ce-o dezbraci de diplome. Cei care au anunţat că renunţă la titlu au fost sau sunt oameni cu greutate, care şi-au pus diploma sub tălpi să ajungă la borcanul cu funcţii de top de unde să-şi poată exercita mai bine impostura şi ignoranţa. Cu alte cuvinte să amplifice geometric efectele propriei stupidităţi.
Unul dintre cei care ar vrea să renunţe este procuror general adjunct, altul a avut nenumărate funcţii ministeriale, altul a fost primar perpetuu într-unul dintre aglomeratele sectoare bucureştene. Lor li se alătură alţii care nu au renunţat la doctorate sau promit s-o facă într-un viitor încă imprevizibil deşi au fost deconspiraţi cu asupră-de-măsură ca infractori intelectuali şi sunt pe punctul de a fi luaţi la palme şi ghionţi academici, să le cadă măştile doctorale cu tot cu tristele lor figuri. De aici, legea penală ar trebui să-şi facă datoria, să-i judece aşa cum sunt şi, eventual, să calculeze şi prejudiciile pe care le-a produs impostura lor. Poate să-i trimită la produs cărţi în închisoare.
Să luăm cazul fostului premier Ponta. Acesta şi-a construit biografia folosind deşeuri reciclabile. Doctoratul i-a deschis uşi la clanţa cărora n-ar fi ajuns altminteri. Furtul intelectual nu ar fi fost posibil fără complicitatea altor mari bărbaţi de partid şi de stat, care au chiorât justiţia în calitate de profesori la drept pe vremea răposatei dictaturi, dar şi în vremurile despotismului luminat al lui Iliescu. Fără Adrian Năstase, care i-a fost mentor la furat, şi ceilalţi membri ai comisiei sau referenţi ai lucrării, impostura nu ar fi fost posibilă. Victor Ponta a ajuns astfel avocat, profesor, premier, într-o înlănţuire logică pentru o administraţie unde diplomele şi hârţoagele bat competenţa şi profesionalismul.
Cazul fostului prim-ministru este doar una dintre multele mii de imposturi care au modelat istoria contemporană a României, ajunsă în timp sclava incompetenţei şi a relei-credinţe. Cum ai putea să-i ceri lui Petre Tobă, ministru de Interne, de pildă, să apere statul de drept, când el l-a abuzat, falsificându-şi biografia cu o lucrare de doctorat plagiată? Cum i-ai putea cere lui Robert Negoiţă, primar la sectorul 3, sau lui Florin Pandele, primar al oraşului Voluntari, să te respecte mai mult decât au făcut-o pe când şi-au conceput doctoratul cu nişte necunoscuţi deşi ne jurau credinţă veşnică. Este plin Internetul de întreprinderi mici şi mijlocii de falsificat diplome doctorale. E suficient să dai o raită şi, la o primă strigare, vei găsi zeci, dacă nu sute, de inşi care-ţi promit lucrări de toate felurile, la preţuri fără concurenţă. Cum ar fi putut procurorul general adjunct să se autosesizeze şi să încerce să dea de urma acestor asociaţii lucrative care au îmbogăţit ţara cu atâţia simulanţi şi impostori, când el însuşi ar vrea să i se şteargă din biografie această pagină, chiar dacă are ştampile ministeriale şi timbru-sec?
Mai miră pe cineva că, după evaluarea naţională şi bacalaureat, zeci de mii de absolvenţi au lansat petiţii pentru a fi punctaţi şi pentru greşeli, nu doar pentru reuşite. E mentalitatea de grup organizat semialfabetizat care spune că „nu există eşec, există încercări şi, în cele din urmă, reuşite”. Este filosofia după care scrie Academia gramatica limbii: dacă facem aceeaşi greşeală în mod repetat, ea va deveni, în cele din urmă, regulă. Chiar şi pentru eşecuri se găsesc în România paleative, operaţii estetice care le transformă în mici reuşite. Nu reuşeşti la un liceu bun, poţi să te duci la unul prost şi apoi să te transferi. Poate că nu te califici pentru facultatea potrivită, nu-i nimic, există atâtea facultăţi particulare care te-ar primi şi fără bacalaureat, cu promisiunea că-l vei da în viitorul apropiat, măcar până la licenţă. Şi cum să nu iei bacalaureatul, cu un sistem de meditaţii atât de sofisticat că a produs un preşedinte de ţară. De asemenea, industria sezonieră a fiţuicilor cunoaşte o înflorire explozivă în acest anotimp şi nu e de mirare că de pe internet poţi afli cele mai bune metode de copiat: cu ajutorul unui sofisticat pix cu cameră video sau al unei căşti minuscule şi al unui card bancar în care este disimulat un receptor radio. Ba chiar au existat publicaţii serioase care au făcut o tipologie axiologică a celor mai eficiente metode de copiat, învăţându-şi care ar fi cea mai eficientă şi cam câţi bani ar trebui să investeşti pentru un copiat sigur.
Dar cea mai bună metodă de furt intelectual tot învăţatul pe dinafară este. Împreună cu deprofesionalizarea corpului didactic, acesta dă an de an noi şi aprofundate înţelesuri analfabetismului funcţional. Mulţi se miră ipocrit de aceste noi şi ameţitoare abisuri considerând probabil că nu pot exista asemenea profunzimi fără culmi pe potrivă. Dar dacă e aşa, de ce dăm, în ultima vreme doar de abisuri, fără înălţimi ameţitoare?
Iar lipsa de informare, orbirea sau surzenia de multe ori voluntare ne fac să trăim mai mult şi mai confortabil. Nu ştim nimic, deci nu ne poate fi imputat nimic. În felul acesta, mirarea primarul din Berevoieşti că în comuna lui de trei mii de oameni, opt sute erau stăpâni de sclavi pare legitimă. Mulţi consăteni de-ai lui se apără acum spunând că nu au văzut nimic care să le dea de gândit. Nu e mai puţin adevărat că în România vezi la mai tot locul oameni liberi puşi cu biciul la muncă, cum i-ai putea deosebi de robi? Cu toate acestea, ziua în amiaza mare, zeci de oameni, poate sute, au fost puşi la muncă forţată în vastul program de defrişare ilegală a pădurilor din judeţul Argeş. Se putea întâmpla aşa ceva fără complicitatea aleşilor locali? Fără ca membrii comunităţii să ştie? Chiar şi poliţia şi trupele speciale spun că urmăreau de mai multă vreme fenomenul. Adică de ani de zile îi urmăreau fără a interveni pe sclavii României profunde cum se zbat pentru un coltuc zilnic, ferindu-se din calea bâtelor cu care erau bătuţi dacă nu dădeau randament.
Viaţa multor oameni a devenit doar o lungă strădanie de uitare şi deresponsabilizare. Un capitol important din istoria contemporană a României se leagă tocmai de eforturile colective de a uita pentru a putea repeta iar şi iar aceleaşi greşeli. Toţi, chiar şi cei vinovaţi, spun că nu ştiu, nu cunosc, nu au văzut sau auzit nimic. Aşa a vrut soarta. La Spitalul de Arşi au murit mai mulţi pacienţi din delăsarea medicilor care nu ştiu şi nu au văzut nimic în neregulă. Vlad Voiculescu, ministrul Sănătăţii, a decis să închidă parţial acest spital şi să-l mute. La controlul pe care l-a făcut, a descoperit că spitalul este impropriu activităţii. „Situaţia în care suntem acum este rezultatul lipsei de viziune. Nu am învăţat nimic din ce s-a întâmplat la Colectiv,” spunea ministrul. Adevărul este că s-au scurs degeaba zeci de reforme peste sistemul de sănătate. Ba unele au fost de-a dreptul toxice şi au otrăvit mediul.
Este constatarea pe care o face fiecare ministru care vine pus pe muncă la birou. Şi ministrul Justiţiei descoperă acum că a moştenit vagoane de proiecte neaplicate sau fanteziste. La starea de înapoiere a sistemului au contribuit cu toţii cum şi cu ce au putut. Unii au venit cu nepricepere şi pompierism, alţii cu gaşca lor de corupţi, de au ajuns deţinuţii să protesteze în închisoare împotriva corupţiei sistemului. Jumătate din sistemul penitenciar s-a suit pe acoperişul închisorilor să ceară condiţii mai bune de viaţă, să nu le mai fie furaţi banii de buzunar. Pentru că, deşi se spune că statul alocă o sută de lei pe zi pentru fiecare puşcăriaş, administraţia penitenciarelor cheltuieşte mai puţin de patru lei pe mâncarea acestora. Diferenţa le face viaţa frumoasă paraziţilor din sistem, finanţând de pildă prieteni imaginari care fac modernizări imaginare. În curtea puşcăriilor sunt gardienii care spun că şi ei sunt parte a sistemului şi că ar merita şi ei o mărire de salariu.
Viaţa din puşcării ridică valorile infracţionale ale societăţii. Zi de zi, puşcăriaşii se reîntorc în societate tot mai decişi s-o schimbe cu cuţitul şi pistolul. Unii suferă de sindromul yo-yo care-i duce din infracţiune în infracţiune şi dintr-un venit minim garantat într-altul până la pensie. Ei menţin puşcăriile funcţionale şi-şi învaţă progeniturile să vadă în închisoare o parte a sistemului educaţional gratuit şi obligatoriu. La urma urmei, în puşcărie nu sunt suplinitori, temporari sau stagiari nepricepuţi, ci doar educatori de încredere care te pregătesc de carieră într-o lume în care mulţi pun preţ pe descurcăreală şi ciordeală. Mulţi se uită cu înţelegere omenească la slăbiciunile celor din jur. Ba chiar le acordă o nouă şansă de care aceştia profită din plin. Cum să nu vezi în prezenţa tot mai pregnantă a delincvenţilor pe listele de partid, la alegeri sau în funcţii importante semnul că fiertura dospită în supraaglomerarea închisorilor are succes garantat.
Cu o asemenea mentalitate, eşti pregătit de doctorat.
