Maka Iobadze era însărcinată în luna a șaptea când a fost nevoită să fugă din Abhazia acum 20 de ani, după ce a început războiul abhazo-georgian. Locuia la Pițunda, unde e cea mai frumoasă plajă din Abhazia și era studentă în ultimul an la Suhumi.
„Alții au murit, dar eu am fost forțată să trăiesc din cauza situației în care eram”, povestește Maka: „nu știu când cei din jurul meu au devenit inamici, am avut tot timpul vecini, prieteni, colegi de școală care erau greci, abhazi, armeni, georgieni și niciodată niciunul dintre ei nu a vorbit despre naționalitatea celuilalt, apoi dintr-o dată, în 1992, lucrurile au început să se schimbe și prietena mea Asida mi-a spus într-o zi „aici va fi a doua Fergana”; dar eu nu înțelegeam despre ce e vorba și nici Asida, dar ea auzise la părinții ei această propoziție”.
În Valea Ferganei conflictul a început în 1991 după căderea URSS din cauza felului în care pe vremea lui Stalin au fost trasate granițele între micile republici din Centrul Asiei.
Cei 22 de mii de kilometri pătrați de câmpie din Valea Ferganei asigură cerealele, legumele și fructele pentru întreaga regiune. Și tot aici se produc imense cantități de bumbac. Kîrgîstan, Uzbekistan și Tadjikistan se întâlnesc în Valea Ferganei și din 1991 se bat între ele pentru apă și pământ. Fiecare dintre cele trei are în această zonă minorități din celelalte două, dincolo de enclavele desenate parcă special pentru a nu-i lăsa pe locuitorii Văii să doarmă liniștiți: trei exclave uzbece în Kîrgîstan (Shakhimardan, Chong-Kara și Jani-Ayil), o exclavă kîrgîză în Uzbekistan (Barak) și două exclave tadjice în Kîrgîstan (Voruh și Kairagah). Conflictele cele mai dese sunt între uzbeci și kîrgîzi, fiindcă acesta este locul cel mai fertil din toată Asia Centrală, dominată de munți înalți, stepe și deșerturi.
Maka își aduce aminte că înainte să înceapă conflictul sângeros dintre abhazi și georgieni a auzit mereu acest avertisment: „urmează o a doua Fergana”. Inițial, vecinii ei abhazi i-au tot spus „trebuie să pleci, ca să te salvezi pentru că urmează să curățim locul de georgieni”. Acum crede că cei din jurul ei voiau să o vadă plecată ca să pună mâna pe casa lor. Sub presiunea lor și-a luat mama în vârstă și ajutată de prieteni abhazi a plecat spre Suhumi, unde încă nu începuseră luptele. A stat acolo aproape un an, până când a fost forțată să fugă. Și la Suhumi prietenii abhazi continuau să fie drăguți cu ea, spunându-i însă permanent că trebuie să se mute în Georgia.
„În final, ajutați de vecinii abhazi, am plecat împreună cu soțul meu, mama, cumnata mea și băiețelul ei de un an și jumătate”, spune Maka uitându-se la mine cu ochii ei mari, negri și blânzi. „Am fost mereu pozitivă și am iubit viața, așa grea cum mi s-a dat” zice zâmbind: „am mers pe jos 15 zile traversând Munții Savaneti.
Am mâncat doar pâine și miere, pe care mi le dădeau de milă oamenii din satele prin care treceam, văzîndu-mă însărcinată”. Când au ajuns la Poti nu aveau nimic, nici bani, nici casă, doar hainele de pe ei. „Eram refugiați și priviți ca niște stigmatizați, aici la Poti, ca și cum le-am fi luat localnicilor ceva ce li se cuvenea lor. A fost incredibil de greu”, își amintește Maka zâmbind trist. A ales să rămână la Poti fiindcă e un loc lângă mare, fiindcă a crezut că porturile sunt în general locuri primitoare și cosmopolite, marea „nu i-a oferit nimic” și locul de aici nu are nicio legătură cu ceea ce era odinioară Abhazia. „A fost o greșeală că ne-am stabilit la Poti, dar trebuia să rămânem împreună toată familia lărgită, pentru că așa toate cheltuielile erau mai mici și puteam face față”, mai adaugă Maka, acum profesoară de engleză la cel mai mare liceu din Poti.
Viața ei continuă să fie dificilă, primul ei născut, după traversarea celui mai înalt versant al Caucazului e student la Tiblisi, iar următorul e în ultimul an de liceu. Maka e singura susținătoare a familiei, soțul ei e șomer de mai multă vreme și mi se plânge că muncește de dimineață până seara în fiecare zi ca să facă față cheltuielilor. „Visez în fiecare zi să mă întorc în Abhazia și să trăiesc acolo” pentru că „nu există loc mai frumos și climă mai bună pe lumea asta”, crede Maka, după ce a văzut mai multe orașe europene și americane cu ajutorul unor seminarii internaționale la care a fost invitată, pentru că altminteri, cu banii pe care-i câștigă, nu-și permite niciodată o vacanță adevărată.
Nu vrea să meargă în Abhazia ca turist, pentru că „ar fi trist și dureros”: „vreau să locuiesc acolo, să rămân definitiv”. Singura ei consolare e că din apartamentul în care locuiește vede marea, dar plaja e departe de oraș și foarte murdară. Cu toate că nisipul fin și cenușiu e mai plăcut decât plajele cu grohotiș din Soci sau Suhumi, Marea Neagră e tulbure și murdară la Poti.
