Din minunatul volum „Miłosz’s ABC” (New York, Farrar Straus and Giroux, 2001, pp. 86-89), voi cita un fragment despre ceea ce a fost Congresul pentru Libertatea Culturii, acea organizație de atâtea ori calomniată, una dintre puținele forme de rezistență intelectuală concertată împotriva ofensivei ideologice comuniste în primii ani ai Războiului Rece: „I could write an entire book about it, but I have no desire to. After all, there are already books about the ‘liberal conspiracy,” as it was called. … ‘le Congres’ was the work of minds which had passed through Marxism, revisionism, Trotskyism: only such minds, it turned out, understood the danger of the Stalinist system because they were the only ones in the West who had the desire to follow what was going on there. In short, it was mainly Jewish intellectuals from New York who founded the Congress. Józef Czapski and Jerzy Giedroyc participated in the founding convention in Berlin, which explains my early familiarity with the Congress. …Today, looking back with hindsight, I have to say that the ‘liberal conspiracy’ was necessary and justified. It was the sole counterweight to the propaganda on which the Soviets expended astronomical sums.”// „Aș putea scrie o întreagă carte despre el, dar nu am nicio dorință. Până la urmă, există deja cărți despre ‚conspirația liberală’, așa cum a fost numită... ‚Congresul’ a fost opera minților care au trecut prin marxism, revizionism, troțkism: doar asemenea minți, s-a dovedit, au înțeles pericolul sistemului stalinist pentru că au fost singurele din Occident care au avut dorința de a urmări ce se petrecea acolo. Pe scurt, au fost mai ales intelectualii evrei din New York care au fondat Congresul. Józef Czapski și Jerzy Giedroyc au participat la convenția fondatoare de la Berlin, ceea ce explică familiaritatea mea timpurie cu Congresul... Astăzi, privind în urmă, trebuie să spun că acea ‚conspirație liberală’ a fost necesară și justificată. A fost singura contragreutate la propaganda pe care sovieticii au cheltuit sume astronomice”.
Miłosz nu a idealizat Congresul, a văzut și slăbiciunile sale interne, inclusiv o înclinație spre lux în condițiile în care scriitorii est-europeni refugiați în Franța (între care Monica Lovinescu, Virgil Ierunca și atâția alții) cu greu reușeau să supraviețuiască. Dar, spre deosebire de anti-anticomuniști, nu a pus sub nicio formă sub semnul întrebării rațiunea de a exista a acestui forum anti-totalitar.
Nu sunt multe cărțile despre care putem spune că și-au pus pecetea asupra unui veac. Scris după decizia sa de a rupe cu dictatura comunistă din Polonia și de a rămâne în Vest, apărută la Paris în 1953, eseul lui Czesław Miłosz „Gândirea captivă” a devenit un document esențial al literaturii anti-totalitare. Este vorba de o lucrare demistificatoare, o incursiune în universul magiei exercitate de doctrina comunistă (‚Noua Credință’) asupra atâtor intelectuali din însângeratul și absurdul secol XX. Un secol al abdicării rațiunii, al exaltării violenței extremiste și al ascensiunii unor dictatori paranoici pentru care jocul iresponsabil cu destinele a milioane de oameni era răspunsul la ceea ce ei considerau a fi „comandamentele Istoriei”.
La vremea publicării sale, scria Miłosz în prefața din 1981, „Gândirea captivă” a provocat furia intelighenției de stânga de pe Rive Gauche. Pentru Sartre, Merleau-Ponty, Simone de Beauvoir (ca să nu mai vorbesc de Aragon ori Elsa Triolet), Stalin era încă numele alternativei la execratul imperialism al unei Americi socotită pe cale de fascizare. Își suspendaseră rațiunea critică și își plasaseră speranța la Răsărit. Scria Miłosz: „Aceia dintre compatrioții lor care, precum Albert Camus, îndrăzneau să menționeze rețeaua de lagăre de concentrare drept fundamentul însuși al sistemului pretins socialist, erau ponegriți și ostracizați”. Tot astfel, cartea lui Miłosz a reușit să-i agaseze atât pe gauchiştii fanatizați, cât și pe acei membri ai exilului care așteptau de la el un rechizitoriu, nu un eseu filosofico-politic extrem de nuanțat.
Tema „Gândirii captive”, concentrată în discuția asupra Ketmanului comunist ca expresie a schizofreniei mentale specifică universului totalitar, este de o perenă actualitate. Ceea ce s-a petrecut în așa-zisele democrații populare a fost o încercare de a obține controlul total asupra spiritului uman. De aici și rolul capital al condiționării prin ideologie. Pentru marxiști, libertatea nu este o valoare autonomă, ci „necesitatea înțeleasă”. Adică explicată în funcție de interesele partidului. Cum scrie Miłosz: „Omul trebuie făcut să înțeleagă, pentru ca apoi să accepte. Cine sunt inamicii noului sistem? Cei care nu înțeleg”. În cazul lor, soluția este glonțul, închisoarea, lagărul de concentrare. Ideologia devine astfel un instrument de anesteziere a conștiinței morale și o perdea de fum în spatele căreia se ascund pulsiuni și acțiuni criminale. Ideologia te învață ca în numele unei iubiri abstracte pentru umanitate să urăști oamenii în carne și oase.
Într-o lume în care noii Neceaievi organizează atentate teroriste în inima New York-ului, la Londra, la Paris și la Madrid, avem toate motivele să gândim și să regândim originile și implicațiile radicalismului utopic. Într-adevăr, subiectul cărții este, cu cuvintele lui Miłosz, „vulnerabilitatea minții în secolul douăzeci la seducția exercitată de doctrine sociopolitice și disponibilitatea sa de a accepta teroarea totalitară de dragul unei ipoteze. În acest sens, cartea transcende limitele de loc și timp și explorează cauzele profunde ale aspirațiilor contemporane către certitudine, oricât de iluzorie”. Aici este miezul chestiunii – dorința individului de a aparține, de a găsi un scop politico-moral care să confere un sens nemuritor propriei sale existențe. Este ceea ce gânditorul conservator american William F. Buckley Jr. a numit „imanentizarea eschatonului”, convingerea că revoluția poate întemeia împărăția divină hic et nunc. Miłosz examinează patru cazuri de asemenea înregimentare în mișcarea comunistă prin îmbrățișarea frenetică a credinței marxiste. Este poate partea cea mai fascinantă a unei cărți menită să dăinuie ca expresie a adevărului alături de scrierile lui Orwell, Koestler ori Soljenițîn. Tony Judt avea dreptate scriind despre „Gândirea captivă”: „Between Ketman and the Pill of Murti-Bing, Miłosz brilliantly dissects the state of mind of the fellow traveler, the deluded idealist, and the cynical time server.” („Între Ketman și pastila Murti-Bing, Miłosz disecă sclipitor starea de spirit a tovarășului de drum, a idealistului amăgit și a oportunistului cinic”.)
