Cutremurul din Italia continuă să-şi producă efectele. Maria Ligor, ministrul pentru românii de pretutindeni i-a vizitat în spital pe cei şase răniţi, a stat de vorbă cu autorităţile şi a asigurat, alături de Ministerul Afacerilor Externe, care a suportat costurile, repatrierea trupurilor a şapte dintre cei 11 români omorâţi de cutremurul care a avut loc la Amatrice şi a ucis peste 290 de persoane, zece persoane fiind dispărute dintre care patru români.
Impactul seismic se simte şi la Bucureşti. Premierul Dacian Cioloş a convocat o şedinţă de guvern extraordinară pentru a face analiza măsurilor de sprijin pentru românii răniţi sau afectaţi de seism şi pentru familiile acestora. „Îi asigur că guvernul le va fi alături pentru a-i ajuta să treacă peste această tragedie,” le transmite Dacian Cioloş. Este de aşteptat să se discute şi despre cât de pregătită ar fi România să facă faţă unui seism de asemenea proporţii.
Efectele devastatoare ale tragediei italiene a redeşteptat temerile opiniei publice româneşti faţă de pericolul unui mare cutremur. Cu toţii susţin, nu fără temei, că România ar fi nepregătită. Ultimul mare cutremur din România a avut loc pe 4 martie 1977. Cu o magnitudine de 7,2 pe scara Richter, a omorât circa 1400 de oameni, a rănit alţi peste unsprezece mii, a distrus zeci de mii de locuinţe şi a produs pagube de circa două miliarde de dolari. I-au urmat sute de replici şi, peste ani, alte două cutremure mai mici. Nu puţini sunt cei care agită statistici pentru a demonstra că în România activitatea seismică este ciclică şi că, deşi ne apropiem de scadenţă, nu suntem nici de astădată pregătiţi.
Nu demult guvernul a publicat o strategie pentru situaţiile de urgenţă. Documentul stabileşte care ar trebui să fie reacţiile instituţiilor în situaţii de criză. Însă prevederile acestea, citite din perspectiva dezastrului de la Amatrice, par doar o formă de a pasa responsabilităţile între instituţiile statului. Tragedia din clubul Colectiv pare să fi tras un semnal de alarmă faţă de pasivitatea sau lipsa de coordonare a administraţiei locale şi centrale în cazurile de urgenţă. Un semnal de alarmă care nu a produs decât o clipă de disconfort administrativ. Şi atât. Este cert că hârtiile indiferent de parafa lor, nu reuşesc să substituie neprofesionalismul sau blazarea Serviciilor de urgenţă şi a departamentelor de intervenţie din cadrul Ministerului de Interne. Mai mult, în ciuda raportului redactat de Corpul de control a primului ministru pe marginea evenimentelor de la clubul Colectiv, s-a acţionat prea puţin spre deloc pentru aplicarea măsurilor de prevenţie a catastrofelor. De multe ori se aplică sancţiuni, fără ca situaţia să se amelioreze. Zilele trecute, sute de persoane prezente la o conferinţă într-un pavilion al Complexului Expoziţional Bucureşti erau evacuate pentru că, după cum au constatat pompierii şi agenţii Inspectoratului pentru situaţii de urgenţă, depăşeau capacitatea sălii. Însă este cert că, dacă nu li s-ar fi făcut rău unor dintre participanţi, pompierii nu ar fi intervenit pentru că supraaglomerarea este banală pentru Complexul Expoziţional, care nici măcar nu este pe lista clădirilor cu risc seismic, spre deosebire de alte câteva sute de blocuri de locuit sau clădiri publice aflate deja în evidenţe.
Factorul agravant cel mai îngrijorător nu este proasta administrare a spaţiilor publice ci, mai ales, eternul provizorat al construcţiilor româneşti şi fragilitatea clădirilor afectate deja de seismele din deceniile trecute. Multe clădiri construite după 1990 nu ar mai fi respectat standardele antiseismice. În alte cazuri, proprietarii ar fi intervenit în structura de rezistenţă a clădirilor, şubrezind-o. În ciuda hărţilor seismice existente şi a analizelor făcute la nivelul guvernului sau de experţii administraţiei locale, clădirile cu bulină roşie, adică acelea în pericol de prăbuşire, nu au fost consolidate de teama locatarilor că ar putea fi expropriaţi. În Bucureşti aproximativ 400 de clădiri sunt încadrate în clasa 1 de risc seismic iar două sute dintre acestea, situate în special în centrul oraşului, sunt adevărate bombe cu ceas pe care le poate declanşa chiar şi o zăpadă mai abundentă sau o furtună. Acestea sunt cazurile extreme: clădirile au fost construite în anii 1930, fără măsuri de protecţie antiseismică. Au rezistat cutremurelor din 1940 şi 1977, dar există mari temeri că nu ar mai face faţă altor şocuri.
Conform statisticilor alcătuite de experţii care au alcătuit Planul de acoperire a riscurilor, discutat în ultima şedinţă din august a Consiliului General al Capitalei, peste 23 de mii de locuinţe din Bucureşti ar putea fi distruse semnificativ. O mie ar suferi avarii grave (adică s-ar prăbuşi parţial sau total) şi alte patru mii ar fi distruse în aşa măsură încât ar trebui demolate. Multe dintre acestea sunt înalte de mai mult de patru niveluri. Alături de acestea, şi circa o mie de unităţi publice (spitale, şcoli) şi culturale sunt deconsolidate şi în pericol să se prăbuşească în cazul unui seism. Conform scenariilor alcătuite de seismologi, rezultatele acestei delăsări generale ar putea atinge proporţii de catastrofă naţională cu mii de morţi şi zeci de mii de răniţi.
Raed Arafat, secretar de stat în Ministerul Afacerilor Interne, spune că, în ciuda aparentei apatii, guvernul se pregăteşte. Pompierii vor achiziţiona echipamente atipice. Se vor cumpăra generatoare electrice de mare putere şi s-a trecut în planul de achiziţii cumpărarea unor maşini de mare tonaj şi aparatură de căutare sub dărâmături. Totul la viitor. Dincolo de aceste promisiuni, realitatea este că nici măcar echipele de intervenţie nu sunt pregătite să intervină. Nu a existat un program de antrenament pentru intervenţii în caz de catastrofă, peste jumătate din aparatura de intervenţie a depăşit cu mult durata de garanţie. În ultimul sfert de veac, spunea Radu Cristian, şeful unui centru operaţional ISU, într-o intervenţie televizată, nu s-au făcut deloc investiţii pentru camioanele de intervenţie. Iar ironia sorţii face ca înşişi salvatorii să fie în pericol în cazul unui seism major. Zeci de unităţi de pompieri sunt încadrate la categoria de risc seismic ridicat, una dintre clădiri fiind chiar un centru de comandă. Nici spitalele nu stau cu mult mai bine. Zeci de unităţi medicale nu au fost consolidate şi sunt gata să se prăbuşească.
Printre politicieni tema nu este populară pentru că nu aduce voturi: presupune intervenţii ferme, exproprieri temporare sau definitive. Strategia antiseismică ar fi o sursă de tensiune pentru un electorat care mizează mai degrabă pe bunăvoinţa Providenţei, decât pe buna-credinţă a autorităţilor. Astfel că mare parte din preocuparea pentru pericolul seismic a fost lăsat pe mâna senzaţionalismului de presă, a impostorilor şi a ghicitoarelor. E un fel de a-l transforma într-o legendă urbană, fără legătură cu realitatea. Însă realitatea e că în România se înregistrează o activitate seismică intensă, iar zonele centrale ale Bucureştiului continuă să fie o capcană mortală. În lupta cu locatarii acestor blocuri, nici guvernul şi nici Primăria nu au găsit vreo modalitate de a le evacua pentru a putea face consolidarea lor. Au emis hârtii şi promit să fie eficienţi când se va pune problema intervenţiei, dar nu şi-au făcut niciun plan de prevenţie şi diminuare a efectelor unei eventuale catastrofe. În afara spaimei cu care s-au obişnuit de altfel de decenii să trăiască, românii nu sunt cu nimic mai pregătiţi pentru a se confrunta cu perspectiva dezastrului.
