Partidul Social Democrat (PSD) vrea ca alegerile să aibă loc mai devreme. Liderii partidului sunt preocupaţi nu doar de eşecul joncţiunii cu Uniunea Naţională pentru Progresul României, o fuziune care ar fi păstrat controlul Parlamentului pentru partidul lui Liviu Dragnea, dar şi de hemoragia accelarată de cadre, mai ales către nou-înfiinţatul Partid România Unită.
Zilele trecute, deputatul PSD Sebastian Ghiţă, prieten şi complice apropriat al lui Victor Ponta, finanţator al PSD şi urmărit penal în mai multe dosare, a sărit în barca noului partid, trăgând după sine alţi câţiva parlamentari, prieteni de interese şi conturi. O spune deschis: speră ca noul său partid să-l apere de justiţie.
„Nu-s de acord să se numească corupţie doar dacă un român încearcă să câştige şi el o licitaţie,” susţinea el într-un interviu. A ajuns în Partidul România Unită ca director de comunicare şi purtător de cuvânt şi Mirel Palada, fostul purtător de cuvânt al guvernului Ponta, dând apă la moară celor care prezic iminenta plecare din PSD a fostului premier.
Victor Ponta este angajat, deocamdată, într-un tango politic cu şeful său de partid, Liviu Dragnea. Acesta spune că PSD are nevoie de fostul prim-ministru căruia îi promite sprijinul, însă condiţionat. Victor Ponta în schimb, cu ochii pe popularitatea din sondaje, vrea să negocieze la sânge. Sau, spun unii, să fie locomotiva altui partid.
Desigur, sondajele de opinie pot fi trucate (cel mai recent sondaj a fost realizat de prietenii lui Ponta de la Avangarde), însă popularitatea lui Ponta pare să fi crescut direct proporţional cu problemele sale penale. Bogdan Diaconu, şeful Partidului România Unită, spune că i-a pregătit lui Ponta carnetul de partid şi speră ca prezenţa acestuia pe liste să ridice partidul la cel puţin 15%, mai ales că promite să pună pe liste şi reprezentanţi ai partidului socialist de buzunar înfiinţat de Mircea Geoană, alt fost preşedinte PSD transfug.
Chiar dacă discursul desuet şi alura teatrală a liderilor PRU sunt ironizate şi minimalizate, ameninţarea este pentru PSD reală. La fel şi pentru scena politică. Partidul România Unită ameninţă să devină un fel de România mare şi mai mult decât atât. A fost fondat anul trecut în aprilie de mai mulţi migranţi din PSD în frunte cu deputatul Bogdan Diaconu. Acesta este absolvent al Academiei de Poliţie şi unul dintre cei mai vehemenţi adversari ai ideei de autonomie a maghiarilor, cerând repetat ca minorităţile să nu aibă dreptul să-şi folosească limba maternă în administraţie. Istoria sa politică se leagă de PSD şi Partidul Conservator. Este unul dintre iniţiatorii proiectului de abrogare a ordonanţei 31 din 2002 care interzicea organizaţiile şi simbolurile cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob şi promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de crime de război. El susţinea că această ordonanţă a devenit „un act de distrugere a istoriei şi culturii române”.
A părăsit PSD în august 2014, protestând faţă de păstrarea UDMR la guvernare.
A durat o vreme până să se organizeze însă se pare că partidul a apărut gata echipat ideologic, intolerant şi fundamentalist, adversar al curentelor antiromâneşti care “pervertesc valorile României profunde”.
Este anti-occidental, condamnă moneda unică euro, cotele de refugiaţi din Orientul Mijlociu, căsătoriile homosexuale şi relaţiile cu Statele Unite. Practică un discurs violent, resentimentar şi demagogic.
Mascota partidului este Daniel Ghiţă, campion la arte marţiale mixte, iar personalitatea istorică simbol este Vlad Ţepeş de ţepele căruia partidul promite să se folosească din plin.
Au înfiinţat o gardă naţională pentru a apăra ţara de iredentişti şi de duşmanii interni şi a devenit o modă pentru politicienii PRU, chiar dacă sunt ceva mai plinuţi, să facă selfie-uri cu ei călare pe cai şi purtând uniforma gărzii.
Are o ideologie „care se sprijină pe valorile civilizației românești, cu temeiul ei spiritual creștin și afirmă principiile democratice de organizare a societății,” se bazează pe Biserică pentru că „fără dimensiunea creştină, noţiunea de românitate rămâne lipsită de sens.”
Pe de altă parte, trebuie spus că este singurul partid care tânjeşte după România mare şi şi-a trecut în doctrină ideea naţională şi necesitatea unificării cu Republica Moldova.
Mulţi încearcă să minimalizeze doctrina şi impactul partidului extremist condus de Bogdan Diaconu. Să spună că mesajul său este învechit, ridicol şi fără priză la public. Dar societatea românească este deseori străbătută de frisoane naţionaliste pe care mulţi alegători le însoţesc cu aplauze şi scandări patriotice. Unii politicieni nu au avut niciun scrupule să se folosească de retorica patriotardă şi xenofobă pentru a câştiga ceva procente electorale în plus.
Pe de altă parte, alţii spun că nu e nicio diferenţă între PSD şi PRU. PSD a fost mereu un partid-cameleon gata să schimbe la nevoie doctrina, dacă în felul acesta se păstrează la putere.
Mulţi îşi amintesc de retorica naţionalistă a lui Victor Ponta din timpul campaniei electorale prezidenţiale din 2014. Un discurs normal pentru un partid asociat atâta vreme cu Partidul România Mare, formaţiune inventată şi controlată de naţionalist-comuniştii din securitate şi activul de partid comunist.
PSD, care a încercat mereu să scape de acuzaţia de criptocomunism, şi-a externalizat extremele sau le-a disimulat în culisele partidului. În timpul campaniilor electorale, s-a prezentat drept un partid socialist modern, vindecat de excese, invocând moralitatea şi deontologia politică.
După alegeri, însă, a strâns mereu rândurile şi şi-a adus tovarăşii de drum aproape, în guvern. PSD a ştiut să se ascundă sub identităţi politice inventate, clonându-şi activul de partid şi reinventându-se, pentru a acoperi cât mai mult din orizontul electoral de aşteptare.
Pe de altă parte, nu e mai puţin adevărat că, din partidele mari, au migrat mereu înaintea alegerilor politicieni nemulţumiţi că nu se găsesc pe poziţii eligibile pe listele electorale sau că nu reuşesc să-şi impună agenda în partid. De multe ori, transfugii s-au reîntors în PSD ori au găsit o cale de a coopera reciproc avantajos.
De astă dată, însă, s-ar putea ca PSD să nu-şi mai poată recupera postelectoral migranţii. Cu mesajul său în care amestecă aromele socialismului-caviar al lui Geoană şi pe cele sulfuroase ale naţionalismului neaoş de tip România mare, partidul lui Bogdan Diaconu a confiscat un palier electoral pe care speră să-l exploateze de unul singur, mizând pe faptul că partidele celelalte se vor feri de discursurile naţionaliste sau socialiste.
Potenţialul său bazin electoral este însă în pericol căci se apropie şi alţi prădători. Cel mai important este Marian Munteanu care, scos din hibernare de oferta liberală de candidatură la Primăria Bucureştiului, a decis să-şi înfiinţeze partid.
La începutul lunii august, el a înregistrat Alianţa noastră România. Ideologia noii formaţiuni este o replică uşor ajustată a celei profesate de partidul lui Diaconu. De altfel, e evidentă reluarea principiilor pe care s-a fondat în anii 1990 defuncta Mişcare pentru România.
Dar, cum ştim, în România partidele nu mor, ci se transformă. Printre altele, partidul lui Marian Munteanu apără şi susţine drepturile identitare naţionale, instituţiile şi valorile fondatoare ale civilizaţiei româneşti tradiţionale şi moderne, împotrivindu-se din răsputeri tentativelor de a modifica “actualul profil – etnic, cultural sau religios – al României.”
Doctrina partidului insistă asupra faptului că “România este o ţară creştină care aşază la temelia sa familia creată în baza căsătoriei între un bărbat și o femeie.” În ciuda tonului mai controlat şi mai european, similitudinile cu mesajul partidului întemeiat de Bogdan Diaconu continuă la nesfârşit.
Este posibil ca organizaţia Coaliţia pentru familie, condusă de un apropiat al lui Marian Munteanu, Mihai Gheorghiu, fost adjunct la conducerea Ligii Studenţilor pe vremea Pieţii Universităţii, să se folosească acum de prestigiul căpătat colectând cele trei milioane de semnături pentru interzicerea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex şi să susţină public Alianţa noastră.
Mai cu seamă că a dovedit că are un potenţial electoral asemănător cu al partidelor mari şi-l poate folosi în favoarea celor care-i susţin dorinţa de modificare a Constituţiei.
Cu partidele lui Marian Munteanu şi Bogdan Diaconu, dreapta politică extremă este pe punctul să se transforme în pumn. Chiar dacă par să nu aibă prea multe şanse la viitoarele alegeri, celor două formaţiuni nu trebuie subevaluate.
Numărul celor nemulţumiţi de globalizare, de alianţele politico-militare ale României, de prezenţa capitalului străin, de invazia culturală occidentală, de campaniile împotriva ierarhiei şi deciziilor bisericii şi de adoptarea valorilor europene este în creştere.
Nu ar fi astfel de mirare ca aceste partide, susţinute de cartelul tradiţionalist-fundamentaliştilor, să formeze un bloc politic care să câştige suficient de mult pentru a trece pragul electoral şi a intra în negocierile pentru guvernare.
