S-au împlinit o sută de ani de la intrarea României în primul război mondial, un război care se va sfârși miraculos de bine pentru români, dar care a început catastrofal. În 1913, trupele românești cuceriseră, practic fără a întâmpina vreo rezistență, Cadrilaterul. Trei ani mai târziu, în septembrie 1916, Bulgaria este pregătită să-și ia revanșa. Pe 2 septembrie trupele bulgare pătrund în Cadrilater și se îndreaptă spre pozițiile românești fortificate de la Turtucaia, pe malul drept al Dunării. Sunt 55000 de soldați bulgari și germani, iar trupele românești numără 39000 de militari, printre ei foarte mulți rezerviști. Bulgarii atacă fortificațiile pe 5 septembrie, la orele 8 dimineața. Slab înarmate, conduse de comandanți incompetenți, trupele românești nu rezistă nici două zile. Pe 6 septembrie, la orele 15,30, se produce capitularea. 28000 de soldați și 450 de ofițeri cad prizonieri, sunt cel puțin 6000 de morți, mulți răniți și dispăruți. Dezastrul de la Turtucaia a marcat puternic opinia publică românească. Va fi nevoie să treacă exact doi ani pentru ca, în septembrie 1918, aliații să declanșeze ofensiva pe frontul grecesc iar Bulgaria să capituleze.
Despre luptele de la Turtucaia avem o mărturie cu totul deosebită, aceea a lui G.Topîrceanu (1886 – 1937). Scriitorul, care și-a desfășurat cea mai mare parte a activității literare la Iași, participase și la campania din 1913 iar în 1916 este mobilizat ca subofițer de artilerie și trimis la Turtucaia. Cade prizonier și va fi eliberat abia la începutul anului 1918. În același an publică Amintiri din luptele de la Turtucaia. Mai târziu, în 1936, tipărește amintirile din prizonierat, sub titlul Pirin Planina (episoduri tragice și comice din captivitate).
Textele lui Topîrceanu constituie o mărturie de o autenticitate impresionantă. Absolut zguduitoare sunt secvențele ce redau atrocitatea luptelor, cu loviturile necontenite ale artileriei bulgărești, cu sălbăticia atacurilor la baionetă, cu panica înnebunitoare ce pune stăpânire pe soldații români, cu strigătele de durere și deznădejde ale răniților, cu zbaterile zadarnice ale oamenilor care se îneacă în Dunăre, vânați de gloanțele bulgarilor. Amintirile din prizonierat alternează registrul tragic cu notațiile în care primează umorul sau lirismul. Topîrceanu ne propune o mare varietate de tipuri umane, refuzând orice derapaj xenofob. În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu afirmă că „memorialistica lui Topîrceanu reprezintă un document excepțional”, și adaugă: „Acuratețea și precizia amănuntelor, umorul, tonul direct al relatării, fără ifose stilistice și fără inutilă moralizare fac din aceste pagini o literatură net superioară și mult mai modernă decât cea mai mare parte a prozei noastre din primele decenii ale secolului XX”.
E, în aceste ceasuri de aduceri aminte, o convingătoare invitație la lectură.
