În România, readucerea prin subscripție publică a statuii lui Brâncuși, „Cumințenia pămîntului”, într-un muzeu de stat, pentru a fi văzută de toți, pentru a contribui la dezvoltarea intelectuală și sensibilizarea artistică a noilor generații, pare o cauză pierdută. Dacă se mai visează la o „minune” - ca unul din mulții noi îmbogățiți români să doneze suma de bani necesară achiziționării statuii - realitatea este că mentalitatea dominantă printre milionarii locului nu a evoluat, în proporție de masă, peste nivelul celei a oierilor britanici din secolul al XVII-lea, cel al revoluției lui Cromwell.
S-a vorbit mult și se vorbește încă în presă, pe diversele portaluri web și pe Facebook despre „Cumințenia pămîntului” și „înțelepciunea” locuitorilor pămîntului românesc care, ei, ar ști mai bine de ce în România recuperarea, păstrarea și punerea în valoare a patrimoniului furat, confiscat, distrus, lăsat în părăsire, sub comunișți și urmașii lor de după 1989, ar fi un gest inutil, ba chiar o expresie a unui protest politic anti-sistem.
Experiența campaniei pentru salvarea casei lui George Enescu de la Mihăileni, din județul Botoșani, a demonstrat deja nivelul jalnic atît al apetitului cultural în mai toate straturile sociale, cît și, în numeroase rînduri, fariseismul unei mari părți a intelectualității românești.
S-a spus atunci că România ar avea suficiente locuri memoriale, că proprietatea ar fi fost „doar” a mamei lui Enescu, clădirea nu ar fi avut valoare de patrimoniu, ar fi fost urîtă și imposibil de restaurat, că puținii adepți ai salvării casei ar urmări profituri personale și ar alerga după notorietate.
Cam același tip de argumente, au fost folosite în ultimele cîteva luni pentru a submina șansele achiziționării prin subscripție a „Cumințeniei pămîntului”, decretată suplimentar o statuie „urîtă”, sau chiar o reprezentare a unei fațete nerespectabile a lumii rurale românești, cea a întîrziaților mintali.
Luări de poziții mai sofisticate acuză așanumiții boieri-intelectuali ai elitei românești și discursul lor din ultimele decenii pentru inculcarea nepăsării față de valorile culturale, în speță Brâncuși, „populației sărace”. După o opinie postată pe Facebook de un intelectual cu origini basarabene: „Timp de 20 de ani se duce o propagandă agresivă aproape la nivel de stat împotriva populației sărace: leneși, ineficienți, needucați, nu știu cu cine să voteze etc. Au fost lăsați de izbeliște de supranumita noastra elită: de la cotroceni și pînă la gds și jurnaliști (cu mici excepții). De cîte ori ne-am solidarizat cu ei în problemele lor? NIET, ȘI cum vrem solidaritate pe „valori” si „patrie” etc. [...] mi se pare cam ipocrită această chemare acum la solidaritate pe „valori”.”
Evident, nu era părerea unui istoric de artă, ci mai curînd a unui soi nou de „agitator”. Și, la fel de evident este, că toți cei care se opun recuperării lucrării lui Brâncuși în patrimoniul național al României, nu au citit opiniile istoricilor de artă, în primul rînd ale exegeților marelui sculptor. Probabil că dacă un intelectual considerat de stînga ar fi chemat la o relectură a reflecțiilor lui Constantin Noica despre „Cumințenia pămîntului” - și nu Gabriel Liiceanu - plîngerile citate nu ar mai fi fost exprimate...
Problema este că, aparent, mai nimeni nu îl mai recitește pe Noica atunci cînd își dă cu părerea despre Brâncuși și opera sa. Pentru Noica: „În calmul și liniștea sa, ea [Cumințenia pămîntului] este o înțelepciune la nivelul pămîntului. La acel nivel, la care nu intră în discuție nici inteligența, nici frumusețea, nici acțiunea, la care nu există nici prostie, nici urîțenie, nici infirmitate. Sculptura nu poartă nici un stigmat al Răului. Ea se situează la frontiera dintre frumos și urît, între bine și rău” (Ionel Jianou, Constantin Noica. I. Introduction a la sculpture de Brancusi. Ated Editions d'Art. Paris, 1982, p. 83).
Aparent, nimeni nu recitește nici opiniile pline de simplitate și claritate ale istoricul de artă Ionel Jianu, a cărui monografie „Constantin Brâncuși. Viața și opera”, apărută la Paris, a fost tradusă în românește în 1983 deja. Cum o demonstrează Jianu, adversitatea față de sculptorul modernității secolului XX s-a manifestat constant în România, începînd din 1910, de la prima expunere a „Cumințeniei pămîntului” la Salonul „Tinerimea Artistică”. O predilecție înrădăcinată pentru „frumosul” însumat în academism, a făcut pe colecționarii români să nu arate - subliniază Ionel Jianu - „nici un interes pentru sculptura lui Brâncuși”.
Un cunoscut critic de artă, George Oprescu, nota în 1935 că odată cu Brâncuși, care „s-a apucat să simplifice, să concentreze, să reducă formele la figuri mai mult s-au mai puțin geometrice”, „a început arta abstractă,” cu „lucrări bizare, dar atrăgătoare prin simplificarea lor voită”. Într-o concluzie și ea bizară, dacă nu cumva ironică, George Oprescu încheia: „Dar, în definitiv, Brâncuși nu aparține sculpturii românești.”
Așadar, o lungă istorie de adversitate și idosincrazie, prelungită pînă astăzi, și în care Constantin Brâncuși și-a găsit relativ puțini susținători. Ionel Jianu readucea în atenție, din arhive, o pledoarie pro-brîncușiană neașteptată, datînd chiar din 1910. Într-un articol intitulat chiar „Cumințenia pămîntului”, în „Universul”, Al. Vlahuță nota un dialog - într-un stil amintind de contemporanul său, și al nostru, Caragiale:
„- Ai văzut ce a trimis Brâncuși?
- O sperietoare de vrăbii.
- De ce au primit-o?
- Ca să-l compromită!
Aprețieri din astea se vînturau în fața operei nepăsătoare care, din cauza prea marei ei simplități, nu era înțeleasă. Dar artistul pare a se sinchisi de vorbele noastre tot așa de puțin ca și Cumințenia pămîntului...”
Ce-ar mai fi de adăugat? Poate doar... atunci ca și acum...
