Vizita președintelui François Hollande în România revitalizează o relație care în anii trecuți rămăsese în umbră, atât din pricina problemelor cu romii din România care urmau să fie deportați, cât și a strategiei de politică externă și de apărare axată prioritar și oarecum singular pe relația cu Statele Unite. Între timp, situația romilor s-a mai limpezit, iar axa București-Washington pare să se tempereze, în special pe fondul campaniei electorale de dincolo de ocean care nu prevede deocamdată renașterea interesului american pentru zona Mării Negre și a proximității ei.
În orice caz, după întâlnirea tête-à-tête a președinților român și francez de la Palatul Cotroceni a rezultat o nouă filosofie a relațiilor bilaterale, care a debutat cu o reverență făcută de François Hollande.
La cinci ani de la amânarea primirii României în Schengen, pentru prima dată Franța face promisiuni de susținere a Bucureștiului.
„A fost o abordare constructivă” recunoaște cu modestie, Klaus Iohannis.
„Pentru noi – a spus François Hollande – este un punct esențial în lupta împotriva terorismului, de aceea discuţiile trebuie purtate la Bruxelles pentru a vedea cum pot aduce aeroporturile române o contribuţie în Spaţiul Schengen prin eficacitatea lor”.
Acesta este primul gest de bunăvoință politic, după altele de natură financiară, cum ar fi investiția de la Ghimbav-Brașov, inaugurată azi de președintele francez, dar și participarea Parisului la proiectul internațional gigant al construcției imensului laser de la Măgurele, de lângă București. Urmează și altele, sugerează locatarul de la Élysée: “împreună cu România punem bazele unei industrii de apărare comune”, a precizat Hollande atunci când a vorbit despre soluțiile care urmează să fie găsite la summit-ul european de la Bratislava, care începe vineri: este vorba în special despre securitatea și protecția frontierelor.
Franța își dorește o armată comună a Uniunii Europene, un domeniu care la fel ca politica externă, a fost lăsat în afara strategiilor comune ale Bruxelles-ului, tocmai fiindcă era foarte greu de ajuns la un numitor comun. Spre exemplu, continentul a fost în mod evident divizat în 2003 când a început războiul din Irak, între “vechea” și “noua” Europă, după cum a definit atunci situația președintele francez Jaques Chirac, fiindcă statele venite din lagărul socialist s-au raliat cu entuziasm coaliției americano-britanice, în vreme ce statele vechi ale UE au privit cu mai multă prudență lucrurile.
În discursul său de la București, François Hollande a spus că Europa trebuie să intre „într-o etapă nouă în organizarea și finanțarea apărării ei”, pentru că “apărarea împotriva terorismului cere o organizare din partea europenilor care să fie diferită de cea trecută”, sugerând în acest fel că UE trebuie să se bazeze pe propriile forțe și să nu aștepte ajutor din afară, adică, se subânțelege, din partea Statelor Unite. Președintele francez a glosat pe tema contribuțiilor financiare pe care statele europene trebuie să le mărească, pe necesitatea creșterii vitezei de reacție și pe urgența constituirii unei armate comune europene. Klaus Iohannis s-a angajat să susțină Franța și Germania în acest demers, dar a accentuat că România nu-și dorește o inițiativă care să “înlocuiască” formatul NATO, ci una care vine “în completare” și care să ducă la “îmbunătățirea netă”, “pe termen foarte lung” a capacității Uniunii Europene de a se apăra. Nu e clar încă, dacă e vorba despre viziuni diferite sau doar despre semnalul pe care România ține să-l transmită la Washington prin această completare.
