Cei care postează pe Facebook sau pe alte rețele sociale un dialog plin de înțelepciune comică, sau un rezumat de convorbire amuzantă dar plină de informații sociale cu un șofer de taxi, nici nu își dau seama că de fapt fac jurnalism fără voie.
Șoferii de taxi sunt sursa a jumătate din materialul care umple reportajele din Afganistan / Kosovo / Kenya etc. Jurnalistul își scrie deja articolul în drumul de la aeroport spre hotel, notând bodogăneala șoferului de taxi, după care precizează între paranteze, sau închizând ghilimelele: „spune XXX, care a cerut să nu fie numit pentru a evita represaliile”.
Șoferii de taxi și „sursele anonime” sunt cei mai buni prieteni ai jurnalistului leneș.
Știu ziariști care de la o măsuță strategică din cafeneaua lor preferată dirijează impresionante rețele de „surse care vor sa rămână anonime“. Profesioniști ce comunică subliminal cu înaltele medii din politică și afaceri și care îți pot furniza pe loc o sumbră apreciere în legatură cu viitorul Greciei provenind „de la un înalt funcționar al Băncii Centrale Europene, care a dorit să-și păstreze anonimatul“.
Știu ziariști care pot scrie fară să roșească: „spune un familiar al palatului Elysée“ (sediul președinției franceze), și, desigur, e o nimica toată să furnizezi în scris o anchetă dialogată despre prostituție în Antwerpen și despre clanurile albaneze care o dirijează, întrucat toate sfâșietoarele mărturii vor trebui să fie anonime „pentru a asigura protecția informatoarelor“.
Această lume fiind nedreaptă, ziaristii de radio și TV nu pot decît să scrîșnească neputincioși: ei trebuie să-si umple reportajele cu sunete și imagini concrete, în vreme ce trîntorii din presa scrisă zac la terasă mâzgălind pe șervețele mototolite secrete de stat pe care li le-au transmis generos nenumăratele „gîtlejuri hămesite“ (deep throats) care le populează imaginația.
Atît de spontan curg citatele anonime în presa scrisă, încat la unii „gîtlejurile profunde“ ce le transmit secrete de stat au ajuns să-și uniformizeze stilul și să vorbească pe același ton, precum personajele lui Dostoievski, care, cum îi reproșa Tolstoi, vorbeau cu toatele aidoma lui… Dostoievski: bătrânul alcoolic Karamazov, de pildă, putea cita din „Hoții” lui Schiller fără ca cititorul să se tulbure.
Sistemul prezinta însă avantaje certe: cel mai adesea e suficient sa combini citatele anonime pentru a ști care e poziția personală a ziaristului asupra temei tratate.
Și nu e nevoie de un gîtlej hămesit pentru asta.
