Aşadar, am tot ales fel de fel de conducători timp de 25 de ani, iar roadele acestui efort sisific-constant sînt de-a dreptul pipernicite, jalnice. Acum o sumedenie de alţi făuritori de ţară ne îndeamnă să venim la alegeri pe 30 octombrie, să-i alegem, pentru binele nostru, fireşte. Nu al lor.
Fiecare dintre aceşti candidaţi la funcţia de preşedinte are speranţa lui. Unii au o speranţă imensă, soră cu încrederea deplină. Alţii nu sînt foarte încrezători, dar au o zdreanţă de speranţă şi ei. Cum să te avînţi în alegeri, pe post de făuritor, fară speranţă, fie aceasta mare sau liliputană?
Mărturisesc că e prima dată de la 1991 încoace cînd simt că absenteismul pluteşte în aer. Făcut cu ou şi cu oţet de atîţia analişti şi moralişti, absenteismul mi se pare acum mai posibil ca oricînd. Lucruri care îl alimentează s-au adunat suficiente. Numai dispariţia sumelor uriaşe din trei bănci cît face! În ultimă instanţă, absenteismul la alegeri ar fi o prelungire firească a prestaţiei lamentabile a cohortelor de politicieni şi cinovnici în anii tranziţiei.
Totuşi, înclin să cred că pe 30 octombrie el încă nu va învinge. Masele vor mai veni o dată la alegeri să aleagă răul mai mic. Cineva se va duce la îndemnul şefului, altcineva va merge la rugămintea progeniturii de curînd intrată într-o aripă partinică tînără. Dacă însă şi după aceste alegeri nu se va schimba nimic, dacă se va fura în continuare, absenteismul va veni implacabil. Văd în jur o sumedenie de cetăţeni lehămetiţi de comportamentul clasei politice, cetăţeni care nu mai vor să fie fraieriţi.
