În lumea muzicală rusă și în cea occidentală, aniversarea ultimei luni a constituit-o centenarul nașterii unuia din cei mai mari pianiști ai secolului al XX-lea, Emil Gilels (1916-1985). Centenarul a prilejuit, între altele, lansarea pe piață a unei serii întregi de discuri, multe inedite.
Compania rusă Melodya s-a distins prin lansarea Ediției Centenarului Emil Gilels, un set luxos de 50 de CD-uri, în serie limitată, numerotate, distribuită, însă, la un preț excesiv de mare, în jur de 400 de euro.
Emil Gilels, bine cunoscut printre melomanii mai vîrstnici de la Chișinău și București, orașe în care a concertat nu odată - la București în decembrie 1970, la Sala Radio lăsînd o impresie de neuitat - a fost unul din muzicienii a căror viață s-a împletit profund cu evoluțiile politice din Uniunea Sovietică și, implicit, din lume, de-a lungul deceniilor de regim comunist.
Muzicologii ruși, în orice caz cei care prefațează discurile Gilels de la Melodya, omit să amintească circumstanțele istorice, mărginindu-se să insiste asupra „ascensiunii fulgurante” a artistului și rolului pe care l-ar fi jucat într-o lume marcată de vidul - spun ei - lăsat de plecarea în străinătate a marilor pianiști de faimă din generațiile anterioare. De ce s-au refugiat sau au emigrat, nu se explică, după cum nu se explică faptul că tînărul Gilels s-a lăsat folosit, pe de o parte, de aparatul cultural-propagandistic sovietic, iar pe de alta a avut și un gest curajos în climatul anilor celui de-al Doilea Război Mondial.
Născut la 19 octombrie 1916, la Odesa, Gilels a cunoscut în copilărie - la fel ca mulți alți viitori artiști - privațiunile datorate Primului Război Mondial și apoi vremurilor revoluției din 1917.
A studiat cu un bun pedagog, Jacob Tkatch, și apoi a urmat cursurile Conservatorului din Odesa, în clasa profesoarei Bertha Reingbald, absolvindu-le în 1934. La 16 ani profesoara sa îl trimitea să concureze la Moscova la Primul Concurs al Tinerilor Muzicieni din URSS, a cărei secție de pian o cîștiga cu brio, fiind transformat, utilizat, în acei ani de stalinism într-un soi de icoană plimbată de-a lungul și de-a latul țării.
Din 1935 pînă în 1938 și-a făcut studiile pentru aspirantură la Moscova, în clasa celebrului pedagog și pianist Heinrich Neuhaus (profesorul lui Sviatoslav Richter și, peste decenii, și al lui Radu Lupu). În acest interval obținea un premiu doi la Concursul Internațional de Pian de la Viena, în 1936 - locul întîi ocupîndu-l prietenul și colegul lui Yakov Flier -, era remarcat la Moscova de Otto Klemperer, iar în 1938, triumfa în Concursul Internațional de la Bruxelles.
Rachmaninov, care auzise de el, îl declara succesor al său în arta pianului și îi trimitea medalia și diploma pe care le primise el însuși ca urmaș de la Anton Rubinstein. La încheierea studiilor doctorale, în 1938, Gilels începea să predea la Moscova (unde avea să capete titlul de profesor în 1952).
Heinrich Neuhaus scria despre calitățile excepționale ale lui Gilels, lăudîndu-i: capacitatea de a penetra în însăși substanța muzicii..., temperamentul, voința, pasiunea, rafinamentul auzului și al sentimentului, integritatea conceptului și, în fine, în sensul cel mai larg și complet al cuvîntului, virtuozitatea [...] În Gilels este vorba de o adevărată „virtute”, [cu sensul latin de] «valoare», într-o stare pură și autentică”.
Dacă Gilels devenea în anii războiului un favorit al lui Stalin, printre artiștii cu acces la dictator, profesorul său, Neuhaus, era arestat în în noiembrie 1941 și la un pas de a fi ucis de NKVD. Gilels obținea atunci de la un Stalin, nemulțumit, se spune, de intervenția lui, să fie lăsat în viață, iar Neuhaus era exilat în cele din urmă la Sverdlovsk, unde i se permitea să predea la Conservator.
Gilels, în schimb, era vîndut ca un pianist sovietic, „un soi de simbol al socialismului” victorios - s-a spus - și, în această calitate, concerta în fața liderilor de stat la Postdam și, în turneu, în Italia, Marea Britanie, Franța, Austria, în țările scandinave etc.
Avea să fie primul pianist sovietic trimis în epoca post-belică să concerteze în Statele Unite, în 1955, iar trei ani mai tîrziu însărcinat să prezideze juriul primului Festival Ceaikovski de la Moscova, unde la insistențele lui, dar numai după acordul lui Hrușciov, pianistul american Van Cliburn era declarat învingător.
A jucat Gilels rolul ce i-a fost dat de propaganda sovietică în anii războiului rece? Într-o măsură răspunsul este pozitiv și, cel puțin în parte, își găsește o explicație în caracterizarea pe care i-o făcea Sviatoslav Richter în amintirile sale: „Gilels a fost, efectiv, un foarte mare pianist, dar și o persoană complicată. Avea un caracter teribil, foarte suspicios, și era mereu îmbufnat, supărat pe cine nu trebuia. Suferea de o gelozie maladivă, ceea ce îl marca teribil, deoarece întreținea în el sentimentul unei ființe nefericite. [...]
Cu Neuhaus s-a comportat extrem de prost spre sfîrșitul vieții acestuia, făcînd ceva atroce. A scris în presă și lui Neuhaus, personal, că nu ar fi fost niciodată elevul lui. Îl renega. Neuhaus, el, îl venera, dar fusese întotdeauna foarte sincer cu el și, cîteodată îl critica; pozitiv, așa cum mă critica și pe mine. Cu caracterul său bănuitor, Gilels nu putea suporta nici cea mai mică critică... [...] Fără această gelozie permanentă..., care îl rodea, și cu talentul lui excepțional, Emil Gilels ar fi avut totul pentru a fi un artist fericit.”
