Puține lucruri sfinte au mai rămas. Sunt unii care se luptă frenetic să le secularizeze și pe acestea. Dacă până mai ieri erau naivi care credeau că biserica le este sprijin și adăpost împotriva plăgilor lumii materialiste și corupte în care trăim, se vor fi lămurit de propria naivitate văzându-l zilele trecute pe arhiepiscopul Teodosie însoțit de bodyguarzi cu patrafir luând cu asalt sediul Direcției Anticorupție. Sfântul părinte are o carieră tulbure ca și contabilitatea sa. A plecat din parohii cu cheile de la limuzine și cutia milei la gât. Nu s-a dus pe pustie, unde ar fi învățat lecția umilinței, ci la mai mare, îmbogățind cu conturile și personalitatea sa primele rânduri ale Bisericii Ortodoxe. L-a ajuns trecutul din urmă. Nu acela de fost colaborator cu Securitatea, ci trecutul recent, al evlaviei criptocomuniste. Acum face pe misionarul în confesionalul de la anticorupție. Speră ca rugile suitei sale duhovnicești care face anticameră și commedia del'arte în fața camerelor video să fie ascultate de cât mai multă lume. E dispus la mătănii de penitență chiar dacă-și șifonează rochia, să vadă lumea că se căiește.
Dar el nu este singurul care economisește bani negri pentru Ziua de apoi. Ca el sunt mulți patroni spirituali care se bucură de plusvaloarea naivității omului de rând. Nu trece o săptămână fără să auzim cum își deșartă cutia milei în conturi. În momente de criză, oamenii se întorc către cele sfinte doar pentru a da de arendașii credinței care scot bani din piatra seacă a Catedralei Mântuirii neamului. Patriarhul nu și-a făcut vreme să-i condamne pe corupți la canoane dacă nu eterne, măcar zilnice, până se vor fi lepădat de Mamona, dacă de Satana e mai greu. Merge și așa. Biserica este, cum altfel, un subiect sfânt și ești afurisit instantaneu dacă o critici. În schimb, te poți folosi de imaginea ei, plătind copyright și locație de gestiune. Așa se explică de ce mulți politicieni nici nu mai ies decât cădelnițați de activul de partid și de alți psalmiști zeloși care-i transformă în mucenici ai scenei politice și eroi ai luptei cu balaurii corupției. Și-au pus icoanele pe toate zidurile internetului, făcând pe sfinții cu aură pixelată.
În politică, la fel ca și în spiritualitate, cei care au cheile știu că enoriașii nu au de ales decât să-i urmeze. Îi așteaptă epoca de aur. Cele câteva partide care-și întind tarabele înainte de alegeri nu se mai obosesc nici măcar să-și facă reclamă. Se bazează pe credință, că aceasta e mereu orientată spre viitor. S-au adaptat la convenția electorală care, în lipsa unei prese de calitate și a unei societăți civile cu instincte de conservare, invită la exploatarea naivității publice. Ca să evite impactul roșiilor și borcanelor, politicienii organizează transmisii în direct pe Facebook. În felul acesta oamenii nu mai trebuie să se deranjeze să-i caute la moravuri, iar ei pot răspunde selectiv doar la întrebările puse de stafful de campanie. O campanie electorală in vitro. Nimeni nu mai crede că hoțul neprins e neguțător cinstit. Sunt pline listele electorale de hoți neprinși despre care toată lumea știe că sunt negustori necinstiți. Doar că par inevitabili: corupții nu mai sunt clienții unui singur partid, ci plasma care circulă peste tot și-i hrănește pe toți. Și-apoi oamenilor le e mai comod să creadă decât să cerceteze. Cei care ar trebui sau ar putea să cerceteze, preferă să aștepte momentul potrivit, când pot obține un ce profit. Sau pur și simplu cred și ei că democrația este ireversibilă și odată obținută nu mai trebuie returnată.
Iluzia spiritualității merge mână în mână cu cea a democrației. După ce au fost înăsprite regulile campaniilor electorale, stabilind pedepse pentru mita în natură, politicienii au descoperit că e mult mai convenabil și mai distractiv să investească în piața futures, adică să cumpere acțiuni la valori prezumate în viitor. De altfel, cum bursa moralității ca și cea a valorii personale pune în circulație doar acțiuni fictive, e greu de știut ce mai e valoros în România după atâtea speculații etice. A devenit evident că suntem într-o bulă morală care stă să plesnească producând un crah sufletesc cu implicații mai mari decât impactul deceniilor comuniste asupra mentalului colectiv.
E greu de știut ce mai este credința când părinții spirituali abuzează de copiii lor și sunt lupi pentru oițele lor. E greu de știut ce mai e democrația când politicienii-infractori te sfidează, mereu și mereu, de pe listele electorale deși acestea sunt, chipurile, trecute prin ciurul și prin dârmonul unei site de integritate morală. De ce sunt lăsați în continuare să te paraziteze biografic, psalmodiind slogane și învârtind fierturi condimentate cu viitorul tău. E greu de știut ce mai este democrația acum, când puterile statului au devenit indistincte, doar o umbrelă pentru o oligarhie care-și astâmpără foamea mâncând electorat pe pâine. Când reprezentativitatea a devenit o poveste de adormit alegătorii, pentru că tot mai mulți își dau seama că alegerile sunt doar o formă de a da legitimitate infractorilor la nivel înalt. Când sabia justiției izbită de toți monoliții politici, a rămas cu un singur tăiș, ca satârul. Când instituțiile fac implozie pe banii tăi și pretind că înfloresc.
De asemenea, e greu de știu ce mai înseamnă educația, când se dovedește că tot mai mulți au scăpat de sistemul de evaluare prin ploconeli doctrinare sau ghicind prețul corect al diplomelor universitare. Cei care încearcă să-și educe copiii în spiritul competitivității și meritocrației trebuie, deopotrivă, să le spună și de ce acest spirit încă plutește pe deasupra, fără să se amestece în apele tulburi ale politicii. De ce oriunde întorci ochii singurele criterii de merit sunt apartenența la aceeași haită de prădători sau coincidența intereselor pe termen scurt, între două partide de vânătoare. De ce trebuie să se străduiască ani de zile cu materii și programe școlare de-a dreptul stupide pentru a se izbi mai apoi de zidul nepotismului și favoritismelor? Și cum poți face ca, după ce i-ai educat pe copii să gândească liber, să-i dezveți ca să nu se abată de la firul roșu al gândirii generale, pentru a nu-și compromite viitorul stârnind resentimentele naționalist-homofobe ale nu știu cui.
În România, ca și în alte părți, ideile de acest fel prind rădăcini care cuceresc subteran peisajul social și politic. Fundamentalismele au mirosul acestui subsol, iar acum, înaintea alegerilor, s-a umplut țara de ayatollahi care le vor alegătorilor binele cu anasâna. Fiind vorba despre sentimente apocaliptice de bază, legate de putere, foame, frică, singurătate, plăcere sauprotecție este ușor să le induci în mentalul colectiv care speră să primească ceva în schimbul iubirii sezoniere din ani electorali bisecți. E suficient să promiți, de pildă, că majorezi salarii sau să avertizezi că adversarii vor să impoziteze pensiile. E suficient să promiți anularea a sute de taxe și impozite, de altfel multe exotice și fără legătură cu votantul de rând, pentru a devenit eroul vremurilor noastre.
Și, de asemenea, e ușor să promiți că ești de acord și chiar că vei milita pe față pentru modificarea Constituției în sensul homofob dorit de Coaliția pentru Familie care a devenit cel mai frecventat și frecventabil ONG de pe scena publică. Mesajul pravoslavnic-homofob a primit înalta sancțiune duhnovnicească de la Patriarhie și este acum pe punctul de a demonstra, odată în plus, că cezaropapismul, chiar și în formele sale cele mai ordinare, poate căpăta o spoială de modernitate și se poate folosi de democrație pentru a impune decizii venite din cel mai odios autoritarism. Politrucii din PSD nu ne miră pentru că le curge în vine sângele vărsat de clasa muncitoare să le fie lor bine. Șocantă este mândria cu care a intrat PNL în poza de familie tradițională, abandonând aspirațiile la modernitate. „Susținem familia tradițională, acesta este un punct-cheie din programul partidului,” afirmă conducerea acefală PNL. Este o chestiune de „inimă și conștiință” ar fi adăugat un înalt prelat politic. Partidele s-au descălțat și își izbesc fruntea, pline de cucernicie, de teancul celor trei milioane de semnături promițând că vor face tot ce e posibil ca în textul Constituției să se menționeze expres că familia îngăduită în România este reprezentată de un cuplu de ambe sexe. Este a unsprezecea poruncă trecută în tablele legii constituționale și a devenit catalizatorul programelor politice și al unei campanii electorale pe care azi nici n-o vedem și nici nu e. Mulți politruci sunt chiar fericiți că, în seceta asta de idei politice care să aibă vreo relevanță la nivel public, au primit o bucățică s-o mestece pe la televizoare, părând să spună ceva important, ceva care le va lumina viața tuturor. Și, într-adevăr, spun ceva important: că toți politicienii au înțeles că, dacă nu mai poate mirosi a mititei și bere, vântul schimbării trebuie să miroasă a tămâie. Cam atât a mai rămas din democrație prin conturile de investiții electorale ale partidelor politice.