Quo vadis, Moldova? Întrebarea aceasta am formulat-o de foarte multe ori în emisiunile noastre, în programele Europei Libere. Astăzi repetăm, pentru că este foarte important să răspundem nu doar la alegeri, nu doar atunci când vine o agenţie de sondaje şi ne întreabă dacă merge corect Republica Moldova sau nu, dacă corect o îndreaptă diriguitorii pe care i-am ales. Eu zic să ne întrebăm în fiecare zi, atunci când ne spălăm pe dinţi. Să ne întrebăm dacă ne alegem corect liderii, nu doar cei politici, cei spirituali în care avem încredere, liderii de opinii. Cu doi dintre ei voi discuta astăzi.
Europa Liberă: Cum îşi alege societatea ghizii, carnacul, cum se spune undeva în munţii Tibet, adică, şerpaşii care îi conduc pe oameni pe potecile foarte periculoase uneori? Aceasta încerc eu să discut cu invitaţii mei de astăzi, doi reprezentanţi de referinţă în lumea intelectuală. Unul este Vasile Ernu, care de multe ori foloseşte cuvântul „intelighenția”, şmecheră noţiune, pentru că nu înţelegi cu semnul plus, cu semnul minus, cu ce atitudine. Pentru aceasta trebuie să-i citeşti cărţile, ca să-ţi dai seama ce are dânsul în vedere. Şi Maria Pilchin, la fel, autoironică şi foarte ironică, uneori, la adresa intelighenţiei care îşi onorează sau nu rolul.
Încerc să discut cu dumnealor ce rol, de fapt, îi atribuie acestei intelighenţii. După o istorie nu prea reuşită sau nu strălucită de 25 de ani, care a început, de fapt, cu rolul primordial, hegemonic al intelighenţiei, ajungem să ne lamentăm că intelighenţia s-a retras în turnul de fildeş şi, mai ales, şi-a pierdut ea însăşi busola. Nu se ştie cu cine se identifică, cine o reprezintă. Ea însăşi se caută. Aşa cum în cea mai recentă carte Vasile spune că e păcat să te dai cine nu eşti, dar e şi mai mare păcat să nu ştii cine eşti. Şi aici întrebarea mea este cum se caută pe sine intelighenţia, astfel încât să-şi onoreze rolul de şerpaş, doamnă Maria Pilchin?
Maria Pilchin: „Îmi place că dumneavoastră anunţaţi persoanele care, într-un fel, dictează un nivel al inteligenţei într-o societate drept nişte zei de pe Olimp. De fapt, şi ei sunt oameni în devenire care, într-adevăr, uneori nu sunt, dar par, fără ca să se prindă ei de acest fapt. Alteori, sunt nişte picaro adevăraţi, chiar geniali, care ştiu să-şi construiască povestea. Şi altădată chiar sunt nişte intelectuali. Îmi este foarte frică să păşesc pe cărarea aceasta cu intelighenţia, pentru că este un produs foarte estic, chiar istoric.
Eu nu ştiu dacă astăzi în Basarabia avem intelighenţie. Ne-a corupt, pe de o parte, comoditatea, capitalismul. Pe de altă parte, ne-a corupt sărăcia, care ne-a împins în alte direcţii, în alte activităţi. Recent, o revistă literară din Chişinău m-a rugat să răspund la un chestionar: ce am făcut noi, intelectualii şi
Nu ştiu dacă astăzi în Basarabia avem intelighenţie, ne-a corupt, pe de o parte, comoditatea, capitalismul, pe de altă parte, ne-a corupt sărăcia...
scriitorii, culturalii, oamenii de cultură, pentru a influenţa cumva rezultatele acestor alegeri prezidenţiale? Mi se pare că nu prea am făcut nimic. Dar cred că am exagerat, eu am fost foarte ironică, autoironică, cum spuneţi dumneavoastră. Răspunsul meu a fost: „Cred că urmează să ne cumpărăm cizme de cauciuc”. Pentru că cei care se anunţă de stânga în Republica Moldova nu au frică de cizme de cauciuc, ei merg la ţară. Eu cred că noi, intelectualii, ar trebui să păşim şi la ţară.”
Europa Liberă: Pe Facebook, uneori, e nevoie de cizme de cauciuc şi mască antigaz. Dar, intelectualii au, totuşi, un rol primordial, au, totuşi, o misiune anume, mai cu seamă acum? Sau au renunţat deja şi au lăsat pe seama acestora cu распальцовка, cu baruri?
Maria Pilchin: „Îl au sau şi-l iau. Pentru că eu cred că avem atâta libertate cât ne-o luăm. Şi cu impactul, cu influenţa pe care o avem într-o chestiune, tot ţine de ce dorim să facem. Mi se pare că, totuşi, intelectualitatea basarabeană stă în conul din umbră al sărăciei. Eu cred că lumea ar putea să facă mult mai mult. Eu reies dintr-un departament, dintr-o catedră şi ştiu potenţialul colegilor mei, dar foarte mulţi nu fac, pentru că îi ţine sărăcia pe loc.”
Europa Liberă: Domnule Ernu, intelighenţia, aşa cum o descrieţi dumneavoastră, pune întrebări sau răspunde la întrebări?
Vasile Ernu: „Mie mi se pare că ce s-a întâmplat, mai ales în ultimii zece, maxim 15 ani, dar chiar după căderea comunismului a fost trendul respectiv, este că intelighenţia, noastră şi cea românească în aceeaşi măsură, că lucrurile sunt destul de apropiate, doar că la scară diferită, a devenit cumva parte a discursului dominant, îi convine să facă lucrul acesta. Este abonată, într-un fel, la resurse, la poziţii de putere. Exemple simple, colhozurile le-am desfiinţat, dar uniuni ale scriitorilor, universităţi – nu. Deci, oamenii şi-au păstrat poziţiile de putere, privilegii ş.a.m.d. Decât ţăranul care a rămas fără nimic, totuşi, au rămas cu un post, un loc. Şi atunci întotdeauna a fost o luptă pentru păstrarea acestui tip de interes, pe de o parte, în tradiţia clasică tu eşti vocea, reflecţia, aduci un anumit tip de gândire, gândeşti ce se întâmplă cu societatea ta. Şi, în acelaşi timp, eşti de multe ori vocea reprezentantă, încerci să reprezinţi grupurile care sunt mai puţin vocale, grupurile marginale, grupurile sărace ş.a.m.d. În anii perestroikăi tocmai această voce a fost foarte prezentă.
Ce au făcut intelectualii? Intelighenţia a luptat împotriva forţei hegemonice, care era comunismul. Și mi se pare corect că aceasta trebuia făcut, acela era pericolul. Când lucrurile s-au schimbat, acum nu mai identificăm pericolul. Care e pericolul? Acum discutăm dacă votăm cu Maia Sandu sau cu Dodon. Evident, acestea sunt punctuale, nişte lucruri de rezolvat cu cine votăm ş.a.m.d., dar sunt enorm de multe probleme despre care nu se discută.
Eu acum, de exemplu, încerc să nu mai vin în Chişinău tocmai pentru că în Chişinău mi se par cele mai multe fumigene posibile. Deci, se discută lucruri care nu au nicio treabă cu realitatea – identitare, Est, Vest. De exemplu, am avut un proiect acum în toamnă, în zona Bugeac, Cahul ş.a.m.d., am stat câte o lună acolo. Acolo este o depresie socială atât de profundă structural, încât eu mă mir că încă oamenii sunt întregi la cap.”
Europa Liberă: Cine trebuie să vadă lucrurile acestea, să le scoată în faţă?
Vasile Ernu: „Eu cred că este de datoria noastră să problematizăm. Evident că nu este în măsura noastră să rezolvăm. Noi nu suntem capabili să producem o agendă de tipul care sunt problemele noastre la zi importante pentru societate, care trebuie să ducă înspre o presiune asupra politicului, spre o anumită formă de organizare, spre o anumită formă de educaţie civică, politică etc., ca în perioada comunistă. Ei s-au umflat atât de mult nu pentru că ei sunt cine sunt, ci că noi am permis acest lucru.”
Europa Liberă: Tocmai în sensul acesta Maria avea în vedere că nu a făcut nimic intelighenţia, pentru ca, de fapt, să aducă în faţă agenda pe înţelesul oamenilor. Acum pe mine mă interesează dacă este intelighenţia în stare să înţeleagă ea unde este şirul acesta logic şi unde este punctul nevralgic pe care trebuie să-l atingă?
Vă dau un singur exemplu, foarte proaspăt, această mizerie care a ieşit la suprafaţă cu alimentele expirate date copiilor. Nişte criminali care, ca să câştige bani, de fapt, le dau la copii să consume cartofii sau peştele cu viermi. Dacă s-a ajuns până aici, trebuie să bobinăm înapoi filmul şi cineva să spună: „Fraţilor, de unde a început? Unde trebuie să curmăm?”.
Maria Pilchin: „Cred că aici vine şi argumentul economic. Pentru că ceea ce spunea domnul Ernu, într-adevăr, intelectualii s-au ghetoizat într-o comoditate a instituţiilor puterii. Dar, de fapt, era o aparenţă înşelătoare, pentru că puterea a migrat din acele instituţii. Universitatea nu mai este o instituţie a puterii, nici măcar o diplomă universitară nu mai este un bilet în viaţă. Şi atunci intelectualii au stat în redacţii, universităţi, mă gândesc chiar, poate, televiziuni şi radio, în ideea că e o instituţie a puterii şi deţin impactul, pe când puterea a migrat în zona economicului. Şi acolo a şi migrat. Pentru că astăzi suntem într-o lume a debitului-creditului.
Pe de altă parte, nu ştiu cine a câştigat, un ţăran din colhoz care, la un moment dat, a abandonat acel colhoz şi a deschis o afacere în centrul raional, de fapt, punând mâna pe putere sau un profesor universitar care şi-a susţinut doctoratul şi a rămas astăzi să primească 3.000-4.000 de lei pe lună. Nu ştiu cine a pus mâna pe putere. Pentru că după ’90 Moldova a intrat într-un soi de liberalism, eu i-aş spune libertarianism sălbatic în care, practic, statul nu exista şi adevărata putere a venit la cel care a ştiut să opereze cu creditul şi debitul. De aceea, intelectualitatea este acea aristocraţie din secolul XVIII-XIX, care a fost marginalizată de burghezie. Nuvorişii noştri, de fapt, deţin puterea şi de acolo se şi propulsează în politic.”
Europa Liberă: Iată aici mă aduceţi exact la subiectul pe care am vrut eu, în fond, să-l abordez, dacă sunteţi de stânga sau de dreapta. Vasile, de exemplu, umblă cu eticheta aceasta de scriitor de stânga, nici nu mai luptă măcar cu această etichetă. El, de fapt, vrea să abordeze subiectul echităţii sociale, a unei echităţi în condiţiile acestui capitalism sălbatic, care a dat la o parte intelectualii, a dat la o parte stânga. Iar stânga se gurguţă înapoi şi spune: „Vrem şi noi la putere, pentru că să ne ajungă şi nouă”, să instrumentalizeze nişte fobii politice, geopolitice. În situaţia aceasta, în sistemul acesta complicat sau primitiv de coordonate, dumneavoastră cum vă situaţi ca să vă îndepliniţi misiunea?
Vasile Ernu: „Ce spune colega mea îmi este foarte important. Şi aici suntem pe aceeaşi lungime de undă în totalitate. Nu numai că puterea a fost cumva sustrasă, vidată din o mulţime de instituţii care, tradiţional, şi în Europa este un soi de schelet al societăţii, statului – sindicate, universităţi etc., care întotdeauna aveau un rol foarte important.
Dar acest mit, care a devenit peste noi şi cu o realitate economică foarte violentă şi puternică că totul trebuie privatizat şi transpus în relaţia de profit-câştig, a cucerit nişte spaţii care, tradiţional, au aparţinut unui altui tip de spaţiu. De exemplu, universitatea nu s-a ocupat niciodată, nu transforma cunoaşterea în marfă. Este păcat de moarte, e pericol. Când ai transformat aceasta, ai terminat-o cu universitatea. Sau spaţiul medical, când l-ai transformat în centru business, s-a terminat. Pentru că sănătatea şi viaţa o transformi în marfă şi ele devin centre de putere, dar pe invers. Adică, centre de putere în care alţii deţin controlul ş.a.m.d. în defavoarea unei pături imense a populaţiei, pentru că toţi suntem bolnavi, într-o formă sau alta. Dar poate să câştige numai cel care are bani. Iar într-o societate săracă sunt, practic, excluşi de la actul medical 70% aproape, ca să nu exagerăm.”
Europa Liberă: O paranteză aici. Se zice că nişte farmacii care sunt pe piaţă şi în condiţii de concurenţă ieftinesc medicamentele, nu? Aceasta e logica pieţii.
Vasile Ernu: „La noi, de exemplu, acum e scandal cât casa. Nu numai că nu ieftineşte, acum s-a descoperit reţeaua cu cea mai mare companie de farmaceutice care plăteşte şi bolnavul, şi casa de asigurări. Deci, noi plătim de două ori medicamente mult mai scumpe. La noi, în România, acum sunt cele mai scumpe. De exemplu, ca să vă dau o poveste pe care acum am ascultat-o, nu e domeniul meu medicina, dar mă interesează că tocmai ne atinge pe noi într-o formulă sau alta. De ce la Bruxelles, inima, capitala Europei, sistemul acesta este controlat de stat şi statul este cel care intervine asupra preţurilor, reglementării preţurilor în sistemul farmaceutic? Şi vorbim de un sistem liberal.”
Europa Liberă: Tocmai ca să le dea peste mâini acestora care iau de două ori pentru acelaşi medicament şi încă ţi-l mai bagă pe cel mai scump.
Vasile Ernu: „De aceasta spun că ce s-a întâmplat la noi şi ce se întâmplă la noi, în România mai puţin, dar aici e vizibil libertarianismul acesta violent, este că noi am pierdut controlul instituţiilor statului. Practic, statul e un soi de privatizare sau supus unor grupuri mici de interese. Observ că noi începem să gândim în termenii aceştia. Mie mi-e tot mai greu să conving ţăranul, să-i spun că nu. El spune: „Dacă va fi privat, va fi mai bine”. Sunt lucruri care e bine să fie private, eu nu sunt împotriva privatului, chiar dacă sunt un stânga mai activă, să zicem, radicală. Dar aşa cum aerul, cum sunt bunuri comune, sunt lucruri la care nu putem renunţa. Cred că trebuie preluate o mulţime din instituţiile noastre şi repuse în slujba interesului comun, care e şi al celui care are bani, şi al celui care nu are bani. Sănătatea e o chestie publică.”
Europa Liberă: Există riscul ca această stângă, la noi se profilează un fel de stângă, care se va întoarce la originile dânsei şi va spune: „Vasile Ernu, dar nu cumva matale eşti prea libertin? Ia treci matale şi îmbracă costumul kaki şi alinierea”. Ok, intelectualii care luptă pentru echitate, dar intelectualii care de pe dreapta luptă pentru libertăţi, pentru dreptul lui Vasile Ernu de a vorbi liber, cum se împacă aceste două poziţii? Aceasta pe mine mă interesează.
Maria Pilchin: „Nu ştiu ce fel de stângă se configurează în spaţiul nostru.”
Europa Liberă: Una îndrăgostită de Putin. Aşa răspuns vă convine?
Maria Pilchin: „Nu ştiu dacă aceasta înseamnă stângă. Pentru că o stângă care promovează valori ortodoxe e chiar ridicolă.”
Vasile Ernu: „Şi naţionalism moldovenesc.”
Maria Pilchin: „Da, idei naţionale moldoveneşti. Mie îmi este foarte frică de stângile estice. Mi se pare că am şi avut cu domnul Ernu o discuţie tot într-o întâlnire, în care spuneam chestia aceasta, că Estul a produs un fake, dacă vreţi, al stângii. Şi, de fapt, ceea ce s-a produs în Est a fost în detrimentul ideii de stânga, deşi stânga s-a născut în Occident.”
Vasile Ernu: „Ea este prezentă, bine mersi.”
Maria Pilchin: „Da. Îmi veţi vorbi despre statele nordice ale Europei, care, totuşi, nu sunt socialiste. Sunt nişte state capitaliste, care proiectează, care plătesc un impozit social, prin proiecte sociale. Mă gândeam că, totuşi, ca în bancul cu evreul sovietic, dacă la ei este atât de rău şi la noi este atât de bine, de ce la ei este atât de bine? Mi se pare mie că occidentalii au ştiut să implementeze ceea ce spunea Vasile, să asigure nişte spaţii publice – sănătate, învăţământ
Vasile Ernu: „…educație…”
Maria Pilchin: „…care, într-un fel, să asigure o minimă egalitate.”
Vasile Ernu: „Şi o creştere socială a tuturor, o îmbogăţire.”
Maria Pilchin: „Dar de ce nu au făcut-o pe toate planurile? Şi de ce nu au naţionalizat totul? Pentru că deja înclinăm în partea cealaltă. Totuşi, genetica spune că nu suntem toţi egali. Atâta timp cât există spiritul creator, spiritul antreprenorial, noi nu putem să fim egali. Doi fraţi se nasc din aceeaşi mamă şi ajung să fie persoane diferite, cu capital acumulat diferit, ceea ce demonstrează că oamenii nu pot fi egali, ei pot să aibă şanse egale. De aceea, occidentalii au ştiut să combine această cerere socială.”
Europa Liberă: Să compenseze inegalitățile.
Maria Pilchin: „Da. Au ştiut să asigure această cerere socială şi, totodată, să permită libertăţi care să ne permită să ne manifestăm ca lideri, ca intelectuali, să ne diferenţiem, dacă vrem. Pentru că ideea de succes oare nu presupune o inegalitate? Unul are mai mult succes decât altul.”
Vasile Ernu: „Eu întotdeauna spun: haideţi să citim încă o dată Declaraţia drepturilor omului. Noi, cei din Est, fiindcă am fost blamaţi pe partea politică, zicem: drepturi la cuvânt, drepturi la libertate, libertate, libertate. Ok, dar acolo mai sunt nişte libertăţi: dreptul la educaţie, dreptul la sănătate, dreptul la asigurări sociale, dreptul la muncă ş.a.m.d. Ca să fim liberi cu adevărat, trebuie să avem toate aceste drepturi cumulate.
Eu nu dau doi bani, de exemplu, pe un drept la libertate, dacă nu ai dreptul la muncă, nu ai dreptul la educaţie. Dreptul tău la libertate nu costă nimic, nu mai este forţă, nu mai ai putere, pentru că nu ai cu ce să te aperi. Când nu ai cunoştinţe, eu nu pot să-mi cumpăr cunoştinţe pentru copilul meu. Ce fac? Eu nu am capacitatea să mi-l educ singur, pentru că vin, poate, dintr-o familie foarte săracă, needucată. Sunt atâtea cazuri. Eu nu am bani, poate, să mă lecuiesc. Ce facem? Şi atunci să plătim toţi. E ca un soi de contract social, pe care Occidentul l-a înţeles.
Trebuie să creăm ascensoare sociale pentru toate categoriile. Numai fiind sănătoşi toţi sau având dreptul să fim, bine, tu îţi iei avionul şi te duci la Viena, şi te lecuieşti. Nu ai nevoie ca ceilalţi să aibă acest acces. Dar boala, dacă copilul meu se va îmbolnăvi de o boală care se ia, poţi avea toţi banii din lume, îţi va da el boala aceea şi copilului tău. Ceea ce vreau să spun, pentru că aceasta înseamnă bun public, bun comun, este când eu am grijă de tine şi tu ai grijă de mine şi împreună, păstrând diferenţele. Eu nu spun niciodată că toţi trebuie să fim aceiaşi. Nu. Dumnezeule, noi suntem cinci în familie, suntem atât de diferiţi şi avem cariere total diferite.”
Europa Liberă: Să vă mai dau un exemplu. Recent se făcea un bilanţ despre asistenţii sociali, mediatorii în comunităţile de rromi, guvernul le-a promis tuturor să le dea în localităţile lor, unii care, de fapt, să umble să-i îndemne: „Mergeţi la şcoală. Nu puneţi copiii să cerşească”. Şi din lipsă de bani, spune guvernul, a renunţat la acest program. Eu stau şi mă gândesc la oamenii aceştia ghetoizaţi, termen folosit de dumneavoastră, ei cum simt inegalităţile acestea, ei cum îşi proiectează viitorul, dacă de azi şi în 100 de ani ei nu se văd altceva decât furnizori de cerşetori la Moscova sau personal auxiliar în nu ştiu ce instituţii?
Vasile Ernu: „La ultima carte am lucrat cu cerşetorii, cu zona aceasta foarte decăzută. Sincer, permanent aveam senzaţia că voi face infarct, când înţelegeam ce se întâmplă cu ei. Eu veneam din afară, eu ştiam că eu ies de acolo. Vedeam nu doar suferinţă, suferinţa o vedem mult în spaţiul nostru, este multă suferinţă, pentru că este o sărăcie, este o ruptură socială foarte mare. Dar acolo vezi lipsa de speranţă. Aceasta este o chestiune groaznică, când o vezi la un copil care nu mai are vioiciune în priviri. Pentru că ei nu că înţeleg, ei aproape trăiesc „biologic” faptul că acolo s-au născut şi acolo vor muri, nu vor ieşi niciodată de acolo. Ei nu pot ieşi de acolo. De acolo, ca să iasă, trebuie forţă destul de puternică, trebuie o intervenţie din afară.”
Europa Liberă: Bine. Dar, poate, şi un călugăr îşi trăieşte fericit viaţa aceasta, ştiind că nu va ieşi.
Vasile Ernu: „Călugărul îşi asumă. Adică, e una când noi ne asumăm. Şi noi putem să ne facem cerşetori, dacă ne asumăm, dar ştim că putem ieşi, avem conştiinţa asumării.”
Europa Liberă: Am înţeles. Dar vreau să revin la teza Mariei, care a spus că, poate, din cauză că este un pseudocapitalism, că nu e acel adevărat, din Elveţia, poate, din cauza aceasta se întâmplă lucrurile acestea? Pentru că aceştia care îşi permit să ia avionul să se ducă să se trateze ori chiar la o operă, poate, aceştia au făcut un capitalism neadevărat, care nu are nici echitate în repartizarea bunurilor şi educaţiei şi nici măcar nu are libertăţile promise. Şi nici măcar nu dă o perspectivă clară: „Astăzi strângem cureaua, cum a fost la polonezi şi la mulţi alţii, dar mâine s-ar putea să ajungem”. Poate aceasta este problema? Și despre aceasta intelectualii trebuie să spună: „Fraţilor, noi, de fapt, suntem pe un făgaş greşit, pentru că ghizii noştri politici, în primul rând, ei nu au înţeles sau ei nu fac ceea ce trebuie”.
Maria Pilchin: „Probabil că astăzi un intelectual basarabean, dacă ar merge la ţară, ar trebui să explice un lucru elementar, faptul că noi am sărit din pseudosocialism, pseudocomunism, într-adevăr, într-un pseudocapitalism. Pentru că această dezamăgire sau depresie, cum spunea domnul Ernu, care populează acest spaţiu vine dintr-o dezamăgire în nişte valori neexplicate şi neînţelese. Oamenii au o reticenţă faţă de Vest, pentru că oamenii nici nu ştiu ce este Vestul. Chiar discutam cu cineva, un demnitar european, şi i-am spus: „Dar organizaţi nişte excursii”. Îi părea o idee tâmpită ceea ce spuneam eu. Organizaţi nişte excursii, să vadă lumea măcar acest spaţiu.
Credeţi-mă, 70% din Republica Moldova nu au fost în Vest, nici nu ştiu cum arată o autostradă, cum arată o şcoală, ca să vadă spre ce tinde, unu la mână. Doi la mână, eu cred că noi, intelectualii, am beneficiat şi trăim într-un soi de utopie că toată lumea înţelege şi ni se pare nedrept că votează cum votează: oare nu pot să înţeleagă elementarul? E o situaţie de ruptură de comunicare. Probabil că şi ei pe noi ne văd cum îi priveau pe aristocraţi în secolul al XIX-lea, şi zic: „Păi, da, voi sunteţi la universitate, voi sunteţi acolo, sunteţi la locuri călduţe. Noi aici, la baştină, în noroi. Ce putem?”. Şi această ruptură socială este foarte benefică, de fapt, pentru şmecheraşii care au ştiut să-şi angajeze propagandişti şi, totodată, au ştiut să fure, pentru că în primii zece ani, în care, practic, lipsea legislaţia vamală, să zic, s-au făcut averi.
Pe de altă parte, cred că voi fi mai puţin populistă acum, dar există o statistică în economie, că oricât ai subvenţiona o pătură săracă a societăţii, ea, într-adevăr, îşi va ridica nivelul de trai, va apărea altă pătură. Adică, societatea e ca un organism viu, care sedimentează. Mă gândesc chiar la aceşti cerşetori, despre care spuneaţi, e ca în bancul: „Ai făcut o faptă bună azi?”. – „Da, am încercat să trec o bătrână strada”. – „Şi ce a spus?”. – „Din start nu a vrut, dar pe urmă am cărat-o”. Da, uneori vrem să facem gesturi de intervenţie, de corijare a unui portret social, fără ca să căutăm cauza sau situaţia reală de ce anumite persoane cerşesc. Nu toate o fac din sărăcie, există şi o stare pe care, probabil că doar noi, scriitorii, am putea să o scanăm de-a adevăratelea. De exemplu, de ce Oblomov este Oblomov? De ce această apatie? Poate e vorba de o anumită depresie, de o formă asocială de raportare la toată lumea. E un fel de călugărism, dacă vreţi.”
Europa Liberă: Iertată să-mi fie blasfemia, Vasile Ernu recent a plonjat într-un fel de călugărie şi a scris cartea „Bandiţii”. Acolo chiar este un strat „на дне”, cum ar fi zis Gorki. Pe aceia chiar nu îi corijează nimeni, pentru că ei aşa sunt făcuţi…
Maria Pilchin: „Nici nu îşi doresc.”
Europa Liberă: …să aibă propria societate şi se opun. Dar, iarăşi, mă întorc la ce spuneţi dumneavoastră, luatul corect al temperaturii şi informarea societăţii. Misiunea aceasta o face intelectualul? Şi am pornit de la acest portret-robot, că vi-l propun, dacă sunteţi de acord, că el este foarte sensibil la inechităţi, cum o face Vasile Ernu şi la fel de sensibil este ca Maria, care vede lipsa de libertate, micile şi marile atentate la libertatea tuturor. Or, unii intelectuali se pot întâlni la mijlocul preocupărilor zise de stânga şi de dreapta sau nu?
Maria Pilchin: „Pe mine mă întrebaţi?”
Europa Liberă: Pe ambii vă întreb.
Maria Pilchin: „Când am scris o carte de poeme, m-am trezit în fața faptului, nu mi-am propus, că asta am făcut. De fapt, cartea mea nu este nici de dreapta şi nici de stânga. Şi la un moment dat, m-am trezit că e bine, e un soi de sinteză, un deziderat, dacă vreţi, pentru că intelectualul trebuie să fie, adevăratul intelectual, empatic şi cu păturile marginale ale societăţii, cu cei nedreptăţiţi. Şi pe de altă parte, intelectualul nu poate să nu înţeleagă că masculul alfa în ştiinţă, artă, politică showbiz, business este, totuşi, un mascul alfa sau femelă alfa. Nu poţi să nu recunoşti, pentru că atunci mi se pare că alunecăm în bolşevism. Pentru că bolşevicii i-au tăiat capul ţarului, ca să se facă ei secretari. De fapt, era dorinţa de a ocupa locul, nu era dorinţa egalităţii. Şi atunci este altceva.”
Europa Liberă: Şi, mai ales, dorinţa de a impune prin centralism democratic cum trebuie să gândeşti, cum trebuie să acţionezi, câţi copii trebuie să ai şi câte pături ţi se cuvin.
Vasile Ernu: „Da, aici sunt de acord. În primul rând, eu fac puţină distincţie, eu nu cred că opera unui scriitor este dată de poziţia lui ideologică. Aceasta nu are nicio treabă. Ce părere are el despre una, despre alta este punctul lui de vedere.”
Europa Liberă: De acord. Şi aici fac paranteza, că Maria Pilchin cred că nu este mai importantă ca scriitoare şi cu cartea de poeme, cât cu luările de atitudine, cu prelegerile în faţa studenţilor, cu micile observaţii de pe Facebook, de atitudine faţă de întâmplări. Aceasta e foarte important.
Vasile Ernu: „Da. Valoarea artistică a unui scriitor este dată de stilul, modul lui de a reuşi să scrie. Că din când în când noi mai avem acolo nişte poziţii care, iarăşi, de exemplu, ultimele mele două cărţi au făcut furori în rândul conservatorilor, le plac la nebunie conservatorilor. Domnul Baconschi mi-a făcut cea mai mare laudă posibilă. Niciun stângist nu şi-a permis ce a scris domnul Baconschi. Deci, mă interesează nişte istorii de viaţă. Bandiţii sunt foarte conservatori, sectanţii sunt foarte conservatori. Eu mă ocup cu această lume, dar, tocmai, mă interesează altceva în toată povestea aceasta. În poziţiile mele publice, evident, sunt de acord, datoria noastră... Eu mă întâlnesc cu oligarhi, discut cu ei, pe mine mă interesează enorm de mult cum gândesc, cum au ajuns, istoriile lor de viaţă.
Eu trebuie să înţeleg lumea aceea, pentru că e de datoria mea să înţeleg lumea aceasta. Eu cred că e meseria mea să înţeleg şi să încerc să o explic. Dar sunt sensibil enorm de mult la partea păturilor şi cumva sunt de partea lor sau, mă rog, încerc să le dau voce în diverse forme, să fie auziţi, pentru că ei sunt cei mai neauziţi, nu ajung pe gleanţ, nu ajung în TV ş.a.m.d. Sau când ajung, ajung în formule folosiţi pentru un anumit tip de rating. Şi atunci, evident, eu sunt de partea lor, în sensul unei solidarităţi, a unei sensibilităţi de a-i pricepe, de a-i înţelege ş.a.m.d.
Dar datoria noastră este să explicăm societatea. Şi mie mi se pare riscul enorm de mare este acest tip de luptă, război civil, care în Europa s-a dus de mai multe ori. Există o tradiţie lungă în gândirea europeană a războiului civil european, ceea ce s-a întâmplat în revoluţii, cele câteva mari revoluţii pe care le-am avut. Deci, datoria noastră e tocmai să oprim o posibilă violenţă, să prevenim, adică să tragem semnalul de alarmă. Oameni buni, dacă nu suntem atenţi la această ruptură tot mai mare, se va întâmpla ce s-a întâmplat de atâtea ori, adică cineva va pune mâna pe... Şi atunci noi trebuie cumva să explicăm şi să prevenim, pentru că interesul nostru este să avem un soi de pace socială, în care toţi să avem de câştigat.
Evident că noi suntem puţin utopici în povestea aceasta. Dar tocmai pentru că suntem realişti, suntem şi puţin utopici, pentru că vrem să împingem lucrurile într-o direcţie sau dorinţa noastră este aceasta, cred eu. Tocmai de aceasta eu nu îmi fac nicio problemă în a fi în discuţie cu oameni din poziţii politice diferite. Pentru mine faptul că omul e liberal sau că e conservator, sau că e de stânga este ca şi cu un anumit tip de gusturi, cu un anumit tip de interpretare a lumii. Aşa înţelege omul şi interpretează lumea. Putem polemiza.”
Europa Liberă: Deci, în sensul acesta eşti de dreapta-de dreapta, pentru că accepţi orice opinii.
Vasile Ernu: „Accept existenţa oricăror opinii. Nu pot să spun că dacă omul... Eu nu mă pot aşeza la masă, pentru că… Invers întâlnesc des, de exemplu, dacă a apărut Ernu într-o cameră, nu mai intră ceilalţi. Modelul meu este Cristos. Dacă Cristos a stat la masă cu vameşii, cărturarii şi curvele, de ce nu aş stau eu și cu conservatorii, şi cu liberalii?”
Europa Liberă: Când spuneaţi de scriitori, intelectualii realişti sau scriitorii, în special, cei mai realişti erau, de fapt, autorii de SF, pentru că ei primii au spus: „Domnule, vom avea un pericol tehnologic – fluturele, Ray Bradbury.
Vasile Ernu: „Și Orwell are ceva SF în povestea lui.”
Europa Liberă: Da. Acum au succes oamenii care, într-adevăr, atenţionează societatea, clopotarii adevăraţi, care spun: „Fraţilor, iată pericolele”. De fapt, nu sunt de la tehnologii şi roboţii care ne vor înghiţi, de la aceste inegalităţi care se umflă şi de la gesturile inofensive cu cheia trasă pe suprafaţa maşinii, din cauză că nu a parcat-o ca oamenii, până la a da foc e doar un pas, e doar o scânteie socială, politică, care poate apărea în orice clipă. Eu vă mulţumesc, cel puţin, pentru încercarea de a vorbi despre misiunea de clopotari. Clopotarul cumva nici preot nu e, cheamă la biserică, dar cheamă şi la un incendiu, dar cheamă lumea la o adunare. Am în faţă chiar doi clopotari.
Vasile Ernu: „Să nu batem clopotele aiurea. Adică, să-l batem cu sens.”
Europa Liberă: Da. Şi nici în sensul „De ce bat clopotele, Mitică?”.
Maria Pilchin: „Totuşi, fiindcă noi venim cu domnul Ernu din zona literaturii, că literatura este şi o poveste specifică – spre deosebire de muzicieni, care practică o artă pură, cu excepţia cazului când îşi denumesc simfonia, poţi să o denumeşti „Pentru congresul al XIV-lea” şi ai compromis puritatea sau pictura şi sculptura care sunt nişte arte semipure – literatura nu este o artă pură, ea nu poate să fie, mai ales astăzi, artă pentru artă. Şi atunci noi oricum coborâm în social. Nu e neapărat, într-adevăr, o carte să conţină poziţia noastră ideologică, dar ea conţine o poziţie ideologică.”
Vasile Ernu: „O poziţie politică.”
Maria Pilchin: „Exact. Oricum, socialul dictează, pentru că socialul consumă literatura, societatea o consumă. De aceea, nouă ne este mai dificil, clopotarilor din literatură, decât altor clopotari.”
Europa Liberă: Acum nu mă băgaţi într-o discuţie lungă despre comercialul în muzică, în pictură ş.a.m.d. Eu, totuşi, vorbesc despre impulsul şi imboldul artistic adevărat, despre modelarea lui şi despre preocupările care stau îndărăt. Vasile Ernu, ori de câte ori am avut ocazia să vorbesc cu el, Maria Pilchin, ori de câte ori am avut ocazia şi voi mai avea ocazii să vorbesc, sunt convins, au motivaţii scriitoriceşti intelectuale, care ilustrează misiunea aceasta foarte dificilă a intelectualilor. Pentru că sistemul de coordonate se schimbă mereu, provocările, adversarii…
Maria Pilchin: „Noi.”
Europa Liberă: …cei pe care trebuie să-i apere şi în interior totul este în mişcare, în schimbare. Şi terenul este foarte şubred, dar foarte interesant, pentru că trăim vremuri, păcat de spus, foarte interesante. Şi dacă ştim sau nu să facem faţă, dacă ştim să ne conducem de marile învăţăminte şi nu călcăm, cel puţin, pe greblele acestea descrise cu lux de amănunte, începând de la Biblie şi terminând cu tot ce a rezultat din aceasta, atunci s-ar putea să supravieţuim cel puţin moral şi etic, şi intelectual. Dacă nu – carne de tun. Pe curând.
