În luxurianta selvă (sau junglă?) a literelor latino-americane, proza braziliencei Clarice Lispector (1920-1977) seamănă cu o orhidee foarte rară, ce-ar fi trebuit să-i poarte numele, şi el cu rezonanţe aparte.
Apa vie. Ora stelei, Univers, 2016, reuneşte două romane scurte, primul datând din 1973, cel de-al doilea apărut postum, în 1977, şi unul şi altul mizând pe scriitură în mod decisiv, Apa vie fiind un monolog interior adresat unui tu nenumit, cu care se identifică într-un fel („Tu eşti o formă de a fi eu şi eu o formă de a fi tu, acestea sunt limitele posibilităţii mele”), în timp ce Ora stelei e, după spusele autoarei, în singurul interviu acordat vreodată, „despre inocenţa strivită, despre nefericirea anonimă”. Şi într-un caz, şi-n altul, ar fi cu neputinţă să urmăreşti o linie de subiect; mai degrabă aş vorbi de „citirea în palmă” a liniilor vieţii & sorţii, ale căror volute şi formează stilul de mare rafinament al naraţiunii: „Îţi scriu cu toată fiinţa şi simt un gust de fiinţă, iar gustul tău este abstract ca momentul. (…) scriu fiindcă doresc profund să vorbesc. Cu toate că scrisul nu-mi oferă decât marea dimensiune a tăcerii. (…) Prin urmare a scrie este modul celui care foloseşte cuvântul ca o nadă, cuvântul care pescuieşte ceea ce nu este cuvânt”. Altminteri, şi cronicarul de la New York Times constată: „Clarice Lispector face din limbaj atât mediul încarcerării cât şi al eliberării, iar textul ia forma unui manual de meditaţie, a unui set de exerciţii spirituale conducând la o relaţie mai autentică, în cele din urmă, cu lumea, cu sinele, cu ceilalţi”.
Numită „marea vrăjitoare a literaturii braziliene”, la rându-mi mă declar pur şi simplu vrăjit de claritatea frazei lispectre – ierte-mi-se adjectivul format ad hoc –, la fel cum, în literatura naţională, doar Întâmplări din irealitatea imediată au reuşit să mă prindă ori de câte ore le-am cetit, ca pentru prima oară.
12 decembrie ’16
