În jurul romanului amintit al lui Schlattner, apărut la Viena în anul 2000 (după „Cocoşul decapitat” – „Der geköpfte Hahn”, în 1998, şi înaintea romanului „Pianul în ceaţă” – „Das Klavier im Nebel”, 2005) s-a declanşat o polemică stridentă, întreţinută mai ales de către scriitorul Hans Bergel, unul dintre cei cinci autori condamnaţi, în 1959, la Braşov, într-un proces politic înscenat de către autorităţile comuniste. În 1968, Bergel a emigrat în Germania, a fost amnistiat în acelaşi an şi trăieşte astăzi în Bavaria. În articole, interviuri şi conferinţe, Bergel susţine că Schlattner ar fi fost pionul principal al autorităţilor în procesul din 1959, acceptînd să se pună la dispoziţia acestora ca martor al acuzării.
În controversele întreţinute în jurul lui Schlattner s-a trecut, deseori, cu vederea faptul că el însuşi fusese o victimă a justiţiei staliniste, fiind condamnat la doi ani de închisoare pentru nedenunţarea unor acţiuni contra regimului.
Într-adevăr, Michaela Nowotnick urmăreşte cu acribie fazele atacurilor contra lui Schlattner şi constată o intensificare a lor, după apariţia „Mănuşilor roşii”. În acelaşi timp, ea analizează romanul şi din punct de vedere literar, propunînd răspunsuri la întrebarea dacă volumul „Mănuşile roşii” este un roman cu cheie, o simplă scriere autobiografică sau o autoficţiune. Fără a ignora faptul, că romanul se bazează pe biografia autorului, în care acesta relatează despre întîmplările de la sfîrşitul anilor 1950, Nowotnick pledează pentru o receptare literară, neafectată de manipulări hermeneutice. Pe de altă parte, autoarea, devenită şi ea ţinta unor critici din partea celor care-l atacă pe Schlattner, a demonstrat că în jurul scriitorului s-a ţesut o plasă de legende false, folosindu-se chiar documente contrafăcute cu scopul de a-l demoniza şi a-i bagateliza valoarea literară.
