În România, la mai puțin de o săptămână de la instalarea noului guvern condus de social-democrați, reapar vechile probleme de coabitare dintre PSD și președintele Klaus Iohannis.
Necesitatea coabitării unui președinte de dreapta cu un guvern de stânga sau invers a apărut în România după modificarea Constituției din 2003, care a dus între altele la decalarea alegerilor parlamentare de cele prezidențiale și trecerea la mandatul de cinci ani pentru șeful statului.
Această modificare a făcut, de pildă, ca Traian Băsescu să fie nevoit de mai multe ori să împartă puterea cu alianța dintre socialiști și liberali, astfel că până la finele mandatului prezidențial, în 2014, România a trăit o perioadă de crize politice succesive. Apoi, de la finele lui 2014, actualul președinte Klaus Iohannis a fost nevoit la rândul său să coabiteze, inițial cu guvernul Victor Ponta până la tragedia de la Colectiv din octombrie 2015 și acum din nou cu un cabinet social-democrat.
Această desincronizare a alegerilor parlamentare față de cele prezidențiale pare să nu funcționeze bine în România, să ducă la gripaje din ce în ce mai mari, fiindcă de câte ori o coaliție de partide, aflată în opoziție cu președintele, reușește să formeze o majoritate parlamentară, această coaliție tinde să-și extindă puterea, inclusiv prin preluarea președinției. Această tentație a puterii a dus la două suspendări ale fostului președinte Traian Băsescu. Iar în ultima lună, după ce PSD a câștigat parlamentarele cu un scor istoric, liderul acestui partid l-a amenințat de mai multe ori pe Klaus Iohannis cu suspendarea. Dacă parlamentul votează suspendarea președintelui, urmează un referendum, care poate duce la demiterea șefului statului.
Asincronia dintre parlamentare și prezidențiale, care face să avem alegeri aproape din doi în doi ani în România, nu are prea multe avantaje. Profesorul italian Giovanni Sartori, specialist în sisteme politice comparate susține că alegerile nesincronizate (după model american,) pe care le numește “alegeri continue” mențin sistemul politic în echilibru și conectat la schimbările opiniei publice, crescând reactivitatea politicienilor (Giovanni Sartori, Ingineria Constituțională Comparată, Institutul European, Iași, 2008).
În România, o majoritate puternică așa cum există acum în parlament, îl poate scoate aproape total din joc pe șeful statului, care a primit mai multe voturi în alegeri decât coaliția aflată la putere. Lui Klaus Iohannis îi rămân prerogativele de reprezentare, la întâlnirile de nivel înalt, dar mai ales la summit-urile regulate ale șefilor de stat și de guvern din statele Uniunii Europene. De asemenea numirile șefilor serviciilor secrete, judecătorilor de la Înalta Curte și numirile procurorilor șefi îi revin tot lui Iohannis. Însă, în peisajul încordat al coabitării din zilele noastre aceste numiri sau refuzul unor propuneri ar putea fi oricând pretexte pentru noi crize politice.
Întrebarea care se pune este dacă e preferabilă coerența politică a sincronizării, în care puterea revine în general unui singur partid sau unei coaliții, care ar putea garanta liniștea și punerea în aplicare a propriilor proiecte, dar cu riscul folosirii unei puteri aproape totale în interese de grup? Sau dacă e mai bună asincronia fiindcă dincolo de scandalurile și blocajele inerente, puterea este împărțită și forțele politice se echilibrează unele pe altele?
În România, principalul dezavantaj al coabitării dintre un președinte de o culoare și un guvern de altă culoare este că fiecare parte se folosește de toate pârghiile pe care le are pentru a deposeda cealaltă parte de putere.
