„Scopul expoziției noastre este de a încuraja oamenii să reflecteze la tema conflictului dintre genurile umane, oferindu-le o mai bună cunoaștere a acestei teme complexe. Dacă istoria bătăliei dintre sexe în epoca post-belică este bine documentată și bine cunoscută pentru mulți contemporani, nu același este cazul cu perioadele istorice precedente. Iar pentru mulți artiști moderni, bătălia dintre genurile umane a fost o temă recurentă de-a lungul activității lor de o viață”. L-am citat pe Dr. Felix Krämer, care, împreună cu Felicity Korn, este curatorul unui pasionante și mai mult decît instructive expoziții, găzduită lunile acestea de una din cele mai importante instituții de artă din Germania, Muzeul Städel de la Frankfurt.
Expoziția, deschisă pînă în martie, se intitulează: „Bătălia dintre genuri. De la Franz von Stuck la Frida Kahlo” și prezintă peste 150 de lucrări (tablouri, gravuri, aquarele, sculpturi) reunite din colecțiile de la Frankfurt și din cîteva mari muzee ale lumii, între care cele din Paris și Viena.
Organizată în 12 săli tematice, expoziția trece în revistă, într-o prezentare cronologic-istorică, cîteva dintre reflectările cele mai semnificative și, vizual, din cele mai penetrante, în artă, începînd de la mijlocul veacului al XIX-lea pînă la mijlocul secolului XX, ale inter-relațiilor dintre femei și bărbați. Expunerea lucrărilor, pornește de la reprezentările mitologice ale unui Gustave Moreau, pînă la imaginile fantastice născute de suprarealiști, urmînd modificările de viziune asupra relațiilor dintre genuri în contextul istoriei și al transformărilor sociale.
„Bătălia sexelor”
Piesele expuse reflectă imagini artistice ce au însoțit începuturile și dezvoltarea Mișcării feministe în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, lupta pentru egalitate și drepturi civile, pînă la dezbaterile și controversele asupra genului și sexualității ce au caracterizat epoca Republicii de la Weimar (corespunzînd în mare celui dintîi deceniu după încheierea Primului Război Mondial) și apoi în epoca totalitară pînă la sfîrșitul celei de-a doua mari conflagrații mondiale.
Marile teme după care sînt organizate sălile expoziției „Bătălia dintre sexe” sînt intercalate cu cinci secvențe/săli denumite monografice, dedicată fiecare cîte unui artist proeminent al epocii: Franz von Stuck, Jeanne Mammen, Félicien Rops, Edvard Munch și Lee Miller.
Expoziția începe cu o sală dedicată reprezentării primului cuplu uman, Adam și Eva, și expulzării din Paradis; tablouri simbolistice, executate aproape exclusiv de pictori bărbați și axate pe înfățișarea forței seductive a Evei și femeii în general. O a doua sală înfățișează reflectarea imaginii așa-numitei femei fatale și a puterii ei invincibile în raport cu bărbatul, cu imagini feminine asociate cu natura, instinctul și iraționalitatea, contrapuse viziunii bărbatului atașat ordinii și raționalității.
Prototipul femeii puternice, înfățișată ca o seductoare fatală, destructivă și cu puteri satanice, se menține în jurul anului 1900, în ciuda dezvoltării mișcării de emancipare a femeii. Caricaturile unor artiști mai puțin cunoscuți, ca Félicien Rops și Aubrey Beardsley, aquarelele lui Jeanne Mammen între 1906 și 1914, tablourile fascinante ale lui Edvard Munch, reflectă toate un erotism puternic, caractere feminine de forță (Judith, Salome), rupîndu-se însă de tradiția clasică și evoluînd spre lumea colorată a impresionismului și apoi a expresionismului.
Schimbările de ordin social și economic de după Primul Război Mondial, epoca Republicii de la Weimar este, poate, cea mai interesantă, cu artiștii orientați, odată cu caracterul deschis pe care îl iau discuțiile despre căsătorie și sexualitate, homosexualitate, travesti, spre înfățișarea lumii cluburilor de noapte, a barurilor homosexuale, a noii încrederi cîștigate de femei în viața profesională și privată. Cu totul excepționale, între exponate, sînt cartoanele lui Otto Dix, realizate pentru Metropolis în anii 1927-28. Expoziția ilustrează, de asemenea, abundent lucrările lui Lee Miller, model new-yorkez și fotografă sub influența lui Man Ray la sfîrșitul anilor 1920, atașată de suprarealiști, la fel ca și Lucy Schwob, cunoscută sub pseudonimul Claude Cahun. Alte nume sonore în aceeași vînă suprarealistă înfățișate în expoziție sînt Marcel Duchamps, Max Ernst și, într-o ultimă sală, Frida Kahlo.
