N-au reușit să dea jos guvernul. Au ieșit cu sutele de mii în stradă, au făcut semnale luminoase vizibile de pe Stația spațială, au îmbogățit folclorul și umorul cu texte de referință, dar nu au reușit să lase urme de neșters pe obrazul de toval al guvernului. Au spart doar veriga slabă de la Justiție, pionul otrăvit și de sacrificiu al partidului. Florin Iordache, ministrul Justiției, a devenit, după o viață de anonimat și doar două săptămâni de notorietate, substantiv comun. Uneori te întrebi dacă nu ar fi mai bine să lași capul balaurului netăiat, că s-ar putea să-i crească altele și mai înfometate. Pionul Iordache a ajuns extenuat la capăt de drum, unde a fost transformat în actuala regină interimară de la Justiție, cu doctorat la Yale și școală de partid în Kiseleff.
PSD a organizat pe convocator propria sa manifestație de protest, strângând la Palatul Cotroceni angajați din serviciile de salubritate după modelul care i-a adus ani cu suspendare lui Liviu Dragnea. Deși amenințaseră cu milioane de protestatari, au adus doar un eșantion reprezentativ. Președintele nu ar fi falimentat dacă le dădea un ceai și un sandvici. Poate chiar ar mai fi câștigat niște simpatizanți. Optimiștii arată cu degetul la acest eșec organizatoric și spun că Revoluția selfieurilor a reușit mai multe decât și-a propus: a fisurat oasele leviatanului PSD-ist. Că până la alegerile viitoare genunchii lui se pot rupe de efort. Ceva e adevărat. Chiar dacă părea o constantă fizică pe care s-au bazat construcția cosmosului și partidului, prima lege abrogată în partidul lui Dragnea este cea a gravitației. E drept, mulțimea din Piața Victoriei a primit doar capul lui Moțoc, să-l bată cu bulgări, iar guvernul a rămas pe metereze ziua, și mai ales, noaptea, ca ilegaliștii lui Iliescu, să spele obrazul șefilor de ouă clocite și roșii. Însă efectul manifestațiilor, al discursului prezidențial din Parlament și chiar al oportunistei și fără șanse moțiuni de cenzură, depusă doar să se audă unii vorbind, a fost că membrii mai mult sau mai puțin simpli ai PSD încep să muște mâna care le-a pus o pâine albă pe masă și alta în conturi. Câștigătorii alegerilor locale le-au pus gând rău câștigătorilor alegerilor parlamentare. Vor ca rotirea cadrelor să se facă mai repede, chiar dacă sfidează legile fizicii newtoniene. Sau pur și simplu resimt ca pe-un paradox dictatura partidului care se pretinde democrat. Dacă sunt simpli oportuniști sau curajoși revoluționari ai propriului partid doar timpul o poate spune, însă trecutul PSD e plin de revoluționari de profesie oportuniști și nu e niciun motiv ca viitorul să fie altfel.
Cumva, ei îl îngână pe președintele Iohannis care spunea în discursul său parlamentar că demiterea căznită a ministrului Justiției este mult prea puțin. Însă schimbarea întregului guvern nu e nici pe departe atât de radicală cum pare să considere președintele. Cei care-l acuză că a privit doar partea goală a paharului, se fac că nu știu cu ce e plină cealaltă jumătate. PSD a avut dificultăți de concepere a echipei Grindeanu numai pentru că aceasta trebuia să gesteze și să adopte rapid politici și măsuri pentru ameliorarea speranței de viață politică a penalilor din coaliție. A fost o alegere care a presupus strecurarea familiei de partid prin cele mai fine site pentru găsirea celei mai bune combinații de sânge și interese. Testele lui Sorin Grindeanu au fost pozitive. Ar lua alte săptămâni pentru a constitui un alt cabinet guvernamental cu alt prim-ministru și avem toate motivele să credem că ar fi alese clone ale actualului cabinet, iar principala lor misiune guvernamentală ar fi exonerarea penală a șefilor. Dar PSD este plin de aspiranți cu mari competențe metamofice, capabili de orice contorsiune politică așadar propunerea maximalistă a președintelui de a schimba guvernul, fără ca PSD-ul să se reformeze fundamental, este naivă și futilă. Însuși Florin Iordache susține că a acționat ca somnambulul, măsluind în vis semnături ministeriale și vize de aprobare pe deja prea-celebra Ordonanță 13. Se spune că a demisionat cu pistolul la ceafă, apostrofându-și șefii care l-au dat pe mâna presei cu IQ-ul expirat și cu examenele la gramatică și logică ratate. De asemenea, alți câțiva politruci mai mici dar foarte vorbăreți au ieșit din front pentru a cere schimbarea conducerii PSD. Dragnea le răspunde cu jumătate de gură, visând la o Noapte a cuțitelor lungi, să scape de cei care-i subminează dictatura din interior.
Pe de altă parte, Ordonanța 13 a câștigat câteva bătălii constituționale (formale, nu însă și pe fond). Ca și procesele lui Dragnea. Este posibil chiar ca procesul în care este acuzat că a plătit angajați la partid din fonduri bugetare să-i mai adauge câțiva ani de pușcărie la cei suspendați ai primului dosar. Deși iritat după ce a citit motivația verdictului dat în dosarul referitor la referendum, Dragnea este optimist: e fan al justiției, va merge până în pânzele ei albe. Știe, tot din fizica newtoniană sau din mersul treburilor prin partid, că, dacă acționează asupra unui corp (justiția, în acest caz), corpul cu pricina va reacționa cu o forță egală și de semn contrar. Și chiar dacă gravitația partidului este grav perturbată de galaxia de supernove din Piața Victoriei, această lege dinamică de bază încă mai funcționează asimetric, discontinuu și paradoxal, iar justiția dă semne nevrotice că simte presiunile.
Iată de pildă Curtea Constituțională adoptă verdicte sibilinice și se îneacă în propriile sofisme. Mai întâi, respinge sesizările președinției și Consiliului Superior al Magistraturii pe motiv că sunt neîntemeiate și că nu ar exista niciun conflict între autoritatea legislativă și guvern. Cu alte cuvinte, guvernul avea dreptul să emită acea ordonanță. „Nu există un conflict. Guvernul a acţionat legal, în sfera lui de competenţă de a emite ordonanţe. Este dreptul Guvernului să aprecieze şi urgenţa, şi conţinutul,” spunea Valer Dorneanu, fost politruc al lui Iliescu, actualmente responsabil cu cădelnița și acatistele pe altarul legii fundamentale. Așadar, în ciuda tuturor șmecheriilor, fentelor, rutelor ocolitoare, culoarelor de oglinzi paralele și deformante ale guvernului care s-a prefăcut în mod caricatural că ascultă vocea poporului organizând dezbateri cu întrebări la plic și și-a măsluit agenda pentru a adopta Ordonanța la ceas de seară, decizia celei mai înalte instanțe constituționale este că echipa lui Grindeanu a respectat dacă nu regulile democrației sau ale moralei, cel puțin pe cele constituționale. Cam jos pragul de respectabilitate stabilit prin Constituție. Oricum mult mai jos de cel al bunului simț. Asta pentru că și Constituția a fost făcută și modificată după chipul și asemănarea autorilor ei criptocomuniști. Cu asemenea părinți degenerați, nu e de mirare că ambiguitățile și amatorismele ei au declanșat mai toate conflictele și tensiunile dintre instituțiile statului, făcându-l disfuncțional. Proasta definiție constituțională a puterilor în stat vine, în primul rând, din faptul că principalii autori considerau că acestea sunt doar o glumă, o ficțiune a democrației, de vreme ce întreaga autoritate se afla oricum în mâinile partidului la guvernare. De ce ar mai fi fost atenți la detalii dacă propriul partid, singura putere în stat, urma să guverneze întreg mileniul?
O a doua victorie care-l face pe Liviu Dragnea să aibă speranțe de la justiție a venit tot de la Curtea Constituțională care a respins contestația lui Victor Ciorbea pe tema Ordonanței 13. La câteva zile după ce mulțimea din piață depășise masa critică și el însuși redevenise subiect de desen animat pe pancartele manifestanților din stradă, Avocatul Poporului a primit vizita președintelui. Acesta i-a atins cele mai sensibile coarde și l-a făcut să iasă din somnul cel de moarte. Victor Ciorbea a făcut o sesizare, dar a ajuns, pare-se, prea târziu. Guvernul suspendase tot la ceas de seară Ordonanța cu pricina, iar Curtea a afirmat că solicitarea nu mai are obiect. Deciziile judecătorilor nu au făcut decât să întindă covorul de flori în calea votului parlamentar pentru ordonanță. Căci specialiștii în drept cred că nu de ordonanță trebuie să se teamă manifestanții, ci de boomul ei sonor: pe când încă mai ținea cu piciorul ușa ministerului să nu fie dat afară, exministrul Iordache a aruncat textul ordonanței pe masa parlamentarilor. Părea să fi înțeles că graba adoptării documentului este indecentă dacă nu ilegală (judecătorii nu hotărâseră în privința conflictului de autoritate), așa că se decisese s-o ia pe calea mai lungă și pavată cu intenții bune a parlamentului.
Speranțele lui Dragnea că sistemul juridic o ia pe calea cea bună mai sunt îndreptățite și decizia Consiliului Superior al Magistraturii de a o scoate din magistratură pe judecătoarea care, printre altele, l-a condamnat pe Dan Voiculescu la multe cărți în pușcărie. Motivele sunt suspecte și au legătură mai mult sau mai puțin vizibilă cu gânditorul securist de după gratii. Sesizările de conflict de interese au venit de la doi apropiați ai gestionarului fondurilor Securității. Judecătoarea poate înainta recurs la Înalta Curte, dar, chiar dacă ar câștiga, nu va mai fi ce-a fost. Acesta e doar unul dintre semnalele că și CSM-ul, instanța profesională supremă a magistraturii, se lasă deformat de reforma justiției promovată de politicieni, indiferent de culoarea și mirosul politic. Un alt semnal e forțarea judecătoarei Daniela Leca să-și dea demisia din Consiliu pentru că a postat pe contul ei de socializare fotografii făcute în Piața Victoriei, în timpul manifestațiilor. Pozele cu pricina ar fi adus atingere prestigiului CSM unde nu încap opiniile personale.
La atâtea rateuri instituționale nu e de mirare că exasperarea protestatarilor din piețele României a căpătat un sens lateral, vizibil în încercările de a legitima o instituție plebiscitară stradală: în ceea ce-i privește, nicio putere a statului nu mai pare preocupată de altceva decât de extinderea influenței asupra celorlalte puteri, cu beneficiile și avantajele corespunzătoare. Dezamăgiți de partide, Parlament, guvern și chiar de justiție (din pricina proceselor lungi și a deciziilor controversate, uneori strident politice), speranțele lor se îndreaptă tot mai mult spre marii inchizitori din procuratură, chiar dacă aceștia au fost acuzați nu odată că scurtcircuitează democrația, anchetând, arestând sau monitorizându-i fără motiv și mandat, dar cu ajutorul serviciilor secrete, pe incomozi. Drumul deciziilor e prea lung și labirintic, pretinde timp și irosire a energiilor, iar capacitatea procurorilor de a oferi acum și aici o pedeapsă rapidă, chiar dacă mai apoi contestată de judecători, îi transformă în justițiarii de care orice revoluție are nevoie.
Pentru a ieși din această capcană a democrației de stradă, au lansat o nouă Declarație de la Timișoara (plagiată parțial și asumat după cea veche, din martie 1990) și o petiție în care sunt cerute schimbări consistente ale politicilor de guvernare. Goniți în mare măsură de vremea rea, manifestanții își adună forțele pe Facebook pentru vremuri mai calde. Se pregătesc pentru alte runde de protest la care să ceară explicit ceea ce președintele în discursul său din Parlament nu a făcut decât să dea de înțeles. Este momentul în care, probabil, vor apărea și lideri dintre manifestanți, care să găsească numitorul comun al revendicărilor. Altminteri aceste manifestări, alături de cele din Piața Universității, nu vor fi decât alte amintiri frumoase ale unei țări triste, plină de umor.
