Telefoanele publice cunoscute după culorile albastru și alb abia de mai atrag atenția trecătorilor de pe străzile Chișinăului. După o plimbare pe bulevardul principal al capitalei, e lesne să observi că folosesc mai ales în calitate de afișiere sau drept ciornă pentru tinerii care-și încearcă talentele în graffitti. Nu e de mirare, astăzi telefoanele mobile și alte tehnologii moderne au înlocuit, practic, mijloacele vechi de comunicare.
Pe drum acasă după cursuri, studenta Evelina Baleanu a observat o cabină telefonică de culoare roșu aprins în fața clădirii Universității de Stat, de pe strada Alexei Mateevici, care arăta ca o pată de culoare pe omătul alb.
Un operator local de telefonie mobilă a instalat-o în scopuri promoționale, ca orice doritor să poată suna gratuit, oriunde și pe oricine, cu ocazia sărbătorii îndrăgostiților pe 14 februarie. Evelina imediat a decis să-și sune o prietenă din Statele Unite, pe care nu a văzut-o de doi ani.
„A spus că eu am trezit-o la ora cinci dimineața. Nu cred să fie o problemă, trebuie să fie fericită măcar că am sunat-o!”
Luată prin surprindere că o întreb despre cabine telefonice, Evelina spune că nici nu prea le-a văzut prin oraș și că abia de mai ține minte când i-au fost de folos.
„Cabinele telefonice cred că totuși trebuie să rămână pentru istorie, la fel ca ziarele. Este o idee bună, pentru că bine, cumperi o cartelă, folosești zece lei, în schimb poți vorbi destul de mult cu persoanele nu atât din țara noastră, cât și de peste hotare.”
Colega ei de facultate, studenta la jurnalism Iuliana Nistor spune că și-a sunat mama ca să o întrebe ce mai face. Tânăra crede că telefoanele publice oferă un anumit farmec orașului.
„Dintr-un punct de vedere consider că aceste cabine ar fi folositoare pentru întreaga populație, pentru că sunt persoane care poate nu au posibilitatea să discute chiar și cu părinții de la țară, ce să mai vorbim despre persoanele de peste hotare. Dintr-un alt punct de vedere, nu știu dacă lumea ar ști cum să se folosească de ele și nu știu dacă sunt amplasate destul de bine.”
O mie de telefoane publice, atâtea au mai rămas în Republica Moldova. Majoritatea sunt la Chișinău. În 2012, moldovenii au vorbit peste două milioane de minute la taxofoane, dar în ultimii ani cifra a scăzut dramatic, arată datele de la Moldtelecom, monopolistul de pe piața telecomunicațiilor moldovene. Ca să le poți folosi, trebuie să cumperi cartele cu așa-numitele impulsuri, ce se vând în puncte autorizate de vânzare, care nu întotdeauna sunt în apropiere când ai nevoie.
Utilitatea telefoanelor publice este astăzi mai puțin evidentă – poți apela gratuit serviciile de urgență. Legea scrie că în spațiile cu flux mare de persoane, cum ar fi gările, stadioanele, aeroporturile și chiar mall-urile, e obligatoriu ca acestea să fie instalate la vedere.
Nostalgicii încearcă să valorifice prin metode inedite stilul lor retro. Cabinele telefonice londoneze, bine cunoscute după culoarea lor roșu aprins, au devenit parte din decorul orășenesc, amuzând vizitatorii care-și fac fotografii în fața lor. Spiritele întreprinzătoare le renovează pe cele vechi și le vând ca anticariat colecționarilor.
La New York autoritățile locale au fost mai practice. Au dotat mai multe cabine cu Wi-Fi ca orice doritor să poată avea acces gratuit la Internet. Funcția pare să fie utilă mai ales pentru turiști, care pot naviga metropola mai ușor.
Iar în Portugalia, cabinele telefonice au devenit punți de legătură cu țările de origine ale muncitorilor imigranți. Regizorul georgian Vahagn Khachatryan în vârstă de 25 de ani a realizat un scurt documentar despre acest fenomen. Filmul „Cabina Telefonică” este lucrarea prezentată la finele studiilor lui în Portugalia.
„Când mergeam prin Lisabona, am auzit la un moment dat cum sună un telefon public și nimeni nu ridica receptorul. Am început să investighez acest subiect, ca să aflu cine le folosește. Așa am aflat că e vorba imigranții din Lisabona, originari mai ales din țările post-coloniale, cum ar fi Senegal, Angola, Capul Verde.”
Vahagn Khachatryan a adăugat că acești imigranți sunt practic marginalizați de societate.
„Există un scuar unde se întâlnesc unul cu altul, vorbesc, socializează. Uneori, intrau în cabina telefonică din preajmă ca să sune acasă, să vorbească cu oamenii dragi. Știți, în tot timpul cât am filmat, nu am văzut niciun portughez să folosească aceste telefoane, doar imigranții.”
Deși telefoanele publice abia de-și mai găsesc locul în era tehnologiilor moderne, regizorul georgian spune că vede în ele o frumoasă salutare din trecut.
