O profesoară de română s-a autodenunțat spunând că s-a săturat de literatura naționalist-propagandistică din manuale și că nu mai are de gând să urmeze programa școală. A stabilit propriul silabus educațional și sfidează de pe pagina ei de socializare direcția școlii, inspectoratul și ministerul. Declarația ei a devenit virală și a despărțit curenții subterani ai unei societăți care altminteri se complace în indolență și nepăsare, mai ales când vine vorba despre educație. Unii au sărit spunând că profesoara cu pricina nu are nicio autoritate intelectuală, nemite administrativă, pentru a face acest mic pas pentru om și important pentru omenire. Alții cred că marile schimbări pornesc de la micile revolte, de la exemplul personal și că profesoara are meritul de a submina din interior un sistem învechit și toxic. Profesoara ar fi, pentru acești hagiografi de rit nou, o vizionară deschizătoare de ochi și drumuri. Alții, realiști, se gândesc la soarta copiilor care, după anii de lecturi din Saint-Exupéry și Oscar Wilde, vor fi nevoiți să scrie la examenele de evaluare sau la bacalaureat despre Budulea Taichii, doine, lăcrimioare și Octavian Goga.
Revolta profesoarei pare un experiment care nu pune în joc doar cariera ei didactică, dar și știința de limbă și cultură română în școală. La urma urmei, în lipsă de altceva, româna este limba în care așezăm, mai prost sau mai bine, realitatea, ideile, raționamentele. Ce ne facem dacă experimentul merge mai departe decizând că limba română este irelevantă, că nu mai are valoare de piață și că orele de limbă, literatură română și comunicare trebuie făcute într-o altă limbă de circulație mondială? La ce ne trebuie originalitate și textele învechite ale autorilor canonici dacă avem traduceri din clasicii universali care, cum ne place să spunem, „se ridică la nivelul originalului, uneori chiar îl depășesc”? În satul informațional, trecutele valori culturale naționale par inutile și ineficiente în competiția globală. E de mirare că limba română a început să fie pentru mulți politicieni, oameni din administrație sau de pe stradă o limbă secundară în care nu mai visează nimeni, pentru a-l cita pe Eliade? La urma urmei, poveștile românești de succes nu includ nicio
Limba română corectă a ajuns excepția și, cu ajutorul celor care o vorbesc tot mai prost, tinde să devină o limbă moartă. ...
performanță intelectuală sau lingvistică. În societatea românească, unde mai toate lucrurile stau cu susu-n, prestigiul intelectualilor a ajuns să fie depășit de cel al nonintelectualilor, care au plagiat de la primii morga, creativitatea și doctoratele. Limba română corectă a ajuns excepția și, cu ajutorul celor care o vorbesc tot mai prost, tinde să devină o limbă moartă.
În ciuda acestor semne de întrebare, exasperarea profesoarei este însă cumva explicabilă. Dorința de schimbare în educație dar și, în general, la nivel social, politic și economic este atât de intensă că nu mai are nuanțe. Mulți spun că schimbarea trebuie făcută cu aruncătorul de flăcări, buldozerul sau asteroidul. Sistemul de educație a anchilozat în nonvalori impuse propagandistic și puținele inovații nu fac decât să mărească vexația și analfabetismul funcțional al elevilor. Însă fără o luptă cu inerția, insurgența profesoarei nu va avea alt rezultat decât că elevii ei vor fi nepregătiți pentru examenele de evaluare și pentru bacalaureat gândite, după cum știm, tot de creierele obosite care pritocesc programa școlară.
Sunt aceleași creiere care propuneau ca temă la Olimpiada de română scrierea unei delațiuni staliniste prin care să-l înfiereze pe Ilie Moromete că nu-și plătește „foncirea”. Postmodernism educațional de rit românesc. Discuția stârnită de revolta tinerei profesoare nu a atins masa critică și s-a născut în comă profundă. La urma-urmei, a dat vreodată statul de înțeles că vrea să iasă din inerție de bună voie? Când s-au scuturat partidele de paraziți, clienți și patroni, să înceapă o viață nouă? Nimeni nu simte nevoia să-și depășească limitele de gândire, considerând că acestea reprezintă, de fapt, trăsăturile de caracter care le-au adus succesul. Revolta profei de română este imaginea în mic a unei crize de autoritate la nivelul întregului stat.
România sfidează din nou teoriile politologice demonstrând că fiecare putere în stat poate genera câte puteri are nevoie, în funcție de necesități și comandamentele politice. De multe ori establishmentul cade în universul mic instituțional pretinzând că așa i-o cer procedurile democratice. Puterile se canibalizează reciproc poate și pentru că buna imagine de sine și sentimentul că sunt indispensabile le fac să considere că scena publică le aparține și că trebuie să fie autoritatea supremă.
Probabil că acest totalitarism pluralist și conflictual s-a născut din recentele discuții asupra modificării Constituției. O modificare a constituției repune în discuție repartizarea puterii și influenței în stat. Până una alta, protestele de stradă și diverse alte forme de nesupunere civică sunt cele care modifică raportul între puteri și le fac să cedeze parțial și vremelnic din autoritate și aroganță. Sau să devină autoritare și arogante. În funcție de capătul conflictului la care s-au plasat. Profa de română și manifestațiile au introdus în scenă un actor uitat al jocului politic: omul de pe stradă și voința publică, marele absent al deciziilor politice. Plebiscitul stradal este un nou/vechi element în ecuațiile de autoritate, silind autorități până acum ermetic închise în spatele complicităților și intereselor de grup să permită accesul dacă nu efectiv la actul de decizie, măcar la spectacolul conceperii lui.
Contestarea din stradă pune în discuție reprezentativitatea actorilor principali și lanțul trofic al puterilor în stat. Aici intervin numerele mari pe care se invocă fiecare tabără: scorurile electorale, prezența la manifestații de o parte și de alta, cărți și doctorate, procente de asistați și cotizanți, ani de guvernare și de opoziție, ani de închisoare sau de guvernare etc. O aritmetică atipică și asimetrică produce sincope de autoritate și convulsii nervoase, dând junghiuri economiei (unde moneda europeană cunoaște noi și amețitoare cursuri de schimb) și motive de reflecție partenerilor externi (care se gândesc că totuși motorul european are nevoie de mai multe viteze pentru că unii parteneri ard gazul degeaba.)
După ce președintele și-a retras tactic inițiativa referendumului pe tema corupției, păstrând totuși biletul de intrare în buzunar și promițând că-l va folosi în caz de nevoie, parlamentul a adoptat, la propunerea celui de-al doilea om în stat, o declarație în care acuza președintele, Consiliul Superior al Magistraturii și Ministerul Public că uzurpă dreptul Parlamentului de a trage la răspundere guvernul. O făcea poate pentru a ascunde discuțiile din comisii pe tema unei legi care seamănă suspect de mult cu Ordonanța care a scos sute de mii de protestari în stradă. Sau poate pentru a se răzbuna pe președinte care a spus despre Tăriceanu că nu are ce căuta cu istoriile lui penale în fotoliul de al doilea om în stat. Cert este că, după cum ne-am obișnuit pe acest culoar de oglinzi strâmbe care este politica, declarația Parlamentului se sprijină pe o decizie a Curții Constituționale din care, de altfel, citează copios.
Curtea Constituțională, Procuratura, Direcția Anticorupție ca și alte instanțe mai mari sau mai mici plus Avocatul Poporului, sunt cel mai bun exemplu de postmodernism etic al justiției românești: nicicând măreția dreptului nu a dovedit mai bine micimea oamenilor. Instituțiile justiției și serviciile secrete au fost cele mai eficiente instrumente ale darwinismului politic și social, eliminând adversarii slabi sau prea leneviți de o viață bună să se mai poată apăra. Acest determinism aproape biologic dovedește că justiția nu mai are legătură cu etica, ci cu oportunitatea. Și nu a demonstrat-o doar complicitatea de lungă durată între serviciile secrete și Direcția Anticorupție, ci și cea între Curtea Constituțională și partidele politice care impun configurația acesteia.
După votul de blam al parlamentarilor, președintele publica un comunicat în care spunea că Parlamentul distorsionează realitatea, uzurpând la rându-i autoritățile statului și că politicienii nu-și vor recupera onoarea pierdută prin tribunale dacă transferă responsabilitatea propriilor greșeli în sarcina președintelui sau a altor instituții. „Impresia Parlamentului că ar fi o instituție «redusă la condiția de spectator al unor decizii politice»” se mai spune în comunicatul prezidențial, „ar putea fi schimbată prin asumarea unor dezbateri autentice și transparente, printr-un act de legiferare responsabil și previzibil în interesul general al societății, printr-un control eficient asupra executivului în ansamblul său [...]” Președintele avertizează în final și că nu va mai lăsa să-i scape nicio ocazie de a-și exercita „atribuțiile constituționale în beneficiul poporului român, unic titular al suveranității naționale.” Citind aceste vorbe simți nevoia să verifici, nu cumva sunt niște vorbe rămase rezidual pe pagina electronică din greaua moștenire de abuzuri a precedentului președinte? Sau e doar crisalida retorică abandonată de președintele metamorfozat din spectator în jucător?
Încet, dar sigur, Klaus Iohannis își face loc în sus pe lanțul trofic politic, invocând legitimitatea votului și prevederile Constituției (aceeași Constituție invocată de Curtea Constituțională pentru a spune că instituțiile contestatare ale guvernului și-au încălcat atribuțiile - prin urmare și președinția - încercând să intervină în actul decizional). Pare un spectator care, prins de febra jocului, a intrat pe teren. Meciul era plicticos și previzibil și peluzele îl aplaudă pentru că produce asimetria forțelor de pe teren și schimbă geometria jocului. Atent cu speranța sa de viață politică, președintele marchează pentru echipa lui chiar dacă e mai puțin înzestrată și are defecte de creștere, susținând că așa i-o cer constituția și interesele poporului. Degeaba îi profețește vremuri negre fostul președinte Băsescu. Klaus Iohannis vrea să schimbe de unul singur regula jocului, printre altele rezervându-și dreptul de a-i stabili câștigătorii. Fostul președinte a încercat același lucru și, o vreme, a părut că are succes. Apoi, după un divorț în stil românesc de serviciile secrete și foștii colaboratori, se zbate azi pe granița dintre uitarea electorală și memoria justiției.
Cultura României e plină de personaje care nu-și cunosc limitele și vor să schimbe regula jocului după plac. Doar că unii profesori au ajuns să considere irelevantă această stereotipie comportamentală care a făcut literatură și istorie. Poate și pentru că, în literatura română, micul și fericitul prinț, odată intrat în contact cu realitatea conspirațiilor și pumnalelor, a boierilor îndelung crâcnitori, a doamnelor placide și rigide și a celor proști da' mulți, devine un domn ranchiunos, autoritar și izolat care pre mulți vrea să-i popească. De ce ar afla copiii secretele acestor cinice jocuri de putere?
