Martin Manhoff a părăsit Uniunea Sovietică la 1 iunie 1954, ceva mai mult de două luni după ce un important cotidian de la Moscova îl acuzase de spionaj, în cursul unei călătorii cu trenul, pe el și alți trei atașați militari americani.
Nu există nici o dovadă directă că Manhoff a avut misiunea de spion pe parcursul timpului petrecut în Uniunea Sovietică. Documentele militare nu conțin nici un indiciu că spionajul ar fi făcut parte din îndatoririle sale. După ce în cotidianul sindicatelor sovietice, Trud, se pretinsese că americanii ar fi luat note despre diverse infrastructuri industriale în timp ce călătoreau cu Transiberianul, autoritățile americane nu au comentat în nici un fel acuzația.
Pînă astăzi, agențiile de informații ale Statelor Unite refuză să discute subiectul. Atunci cînd a fost chestionată, purtătoarea de cuvînt a CIA a declarat pentru Radio Europa Liberă că agenția „nu verifică statutul personalului, nici pentru persoane care au încetat din viață”. Faptul că maiorul Manhoff, un veteran decorat al celui de-al Doilea Război Mondial, ar fi putut fi mai mult decît un fotograf amator avid, nu poate fi, însă, exclus.
Atunci cînd și-a preluat serviciul la Moscova, în februarie 1952, ambasada americană avea o locație ideală - cu vederea ei spre zidurile de nord-vest ale Kremlinului - pentru a documenta venirile și plecările membrilor Biroului Politic și ale altor oficialități de rang înalt.
Calitatea imaginilor pe care Manhoff le-a luat în cele 27 de luni petrecute în capitala sovietică sugerează că a avut acces la un tip de peliculă și de echipament de developare ce nu erau accesibile publicului. Inscripțiile și ștampilele de pe unele din cutiile de film descoperite în arhiva lui Mannhoff - „Confidențial”, „Top secret”, „Proprietatea USAAF” - sugerează că activitatea lui avea și o componentă secretă.
Actele personale ale lui Manhoff indică și ele că fusese instruit pentru activități secrete, în anul dinaintea plecării sale la Moscova primind un document ce atesta dreptul său de acces la „informația criptată”. Ulterior a urmat și un curs de trei luni la Școala de Informații Strategice, care pare să fi fost menit să-l instruiască pe Manhoff în acțiunea de trimitere și recepție de comunicații criptate la ambasada de la Moscova. Un document descoperit în dosarele lui Manhoff sugerează că, trei ani după revenirea în Statele Unite, s-a gîndit să lucreze pentru CIA.
Pe de altă parte există numeroase indicii că Manhoff și soția sa, Jan, căsătoriți de numai trei ani atunci cînd s-au mutat la Moscova, erau niște călători aventuroși, extrem de curioși. Înainte de război, Martin căpătase o diplomă în studiul artei la Universitatea din Washington. După aceea a urmat cursurile Institutului de Arte al Universității New York. Jan, de asemenea, fusese studentă în arte, întorcîndu-se la școală după un an petrecut cu Crucea Roșie.
Scrisorile lui Jan adresate prietenilor și familiei demonstrează un mare interes pentru viața cotidiană din Uniunea Sovietică și faptul că suspiciunea cu care a fost întîmpinată la Moscova a constituit o mare dezamăgire. Într-una din scrisori, nedatată, ea se plînge că: „În afară de personalul de serviciu și vînzătorii din magazine nu avem nici un contact cu rușii. Singurele conversații posibile pe care le putem angaja cu ruși sînt în trenuri, dar și acolo, prudența normală ne împiedică de la a avea altceva decît discuții superficiale.”
În începutul de dezgheț ce a urmat morții în martie 1953 a dictatorului sovietic Iosif Stalin, restricțiile la adresa străinilor, inclusiv de călătorie, și interdicțiile de a fotografia, au fost micșorate. În cotidianul american Seattle Times se scria la acea vreme: „Aproape săptămînal, americani și alți occidentali, efectuează excursii în interiorul țării pe drumuri aprobate.” Noile evoluții le-au permis Manhoff-ilor să respire puțin, iar lui Jan chiar ocazia de a vizita locul de naștere al mamei ei, Ucraina.
Douglas Smith, istoricul din Seattle care a contribuit la descoperirea tezaurului de documente și scrisori, a bobinelor filmelor pe 16 mm și a fotografiilor color pe care Manhoff le-a lăsat posterității, evidențiază calitatea artistică a imaginilor, spunînd că ea reflectă mai curînd ochiul unui fotograf artist, decît al unui spion. „El pare mai curînd interesat să documenteze viața din Rusia, fără a aduna în mod special materiale cu semnificație militară sau de spionaj diplomatic. În plus, dacă era angajat în spionaj, de ce ar fi păstrat tot acest material acasă?” - se întreabă istoricul.
Despre ceea ce s-a întîmplat în realitate, informații au apărut abia la circa o lună după plecarea cuplului de la Moscova. La 6 iulie 1954, New York Times relata că trei diplomați sovietici au fost acuzați de spionaj și expulzați din Statele Unite: doi în februarie și unul în iunie. Expulzările nu au fost anunțate public, dar, mai mult ca probabil că erau cunoscute personalului diplomatic american de la Moscova.
Un alt articol scurt din New York Times cita o notă diplomatică sovietică, prin care Ministerul de Externe de la Moscova îi acuza pe doi dintre atașații militari, colegi și parteneri de călătorie ai lui Manhoff, că sînt spioni și dispunea expulzarea lor.
Ambasada Statelor Unite de la Moscova - relata cotidianul american - a negat că ofițerii, sau vreun alt membru al personalului ambasadei ar fi fost „angajați în activități incompatibile cu statutul lor diplomatic”. Departamentul de Stat american a declarat chiar ziarului că: „este evident că autoritățile sovietice au luat această măsură ca răzbunare pentru expulzarea în ultimele luni a trei oficialități sovietice pentru spionaj și activități neavenite în această țară”.
Cinci luni după ce a părăsit Moscova, Martin Manhoff a fost pus în retragere, cu onoruri, din armată. Împreună cu Jan s-a întors la Seattle, în zona Washingtonului din care erau originari, iar ceva mai tîrziu au deschis un magazin în apropiere de Kirkland, ce vindea furnituri moderne pentru locuințe. Martin a murit în septembrie 2005, iar Jan nouă ani mai tîrziu și de lucrurile lor s-a ocupat - ei neavînd copii - o veche prietenă ce a cerut să păstreze anonimatul. După spusele ei, casa Manhoff-ilor era asemenea unui anticariat de artă, plin de lucruri și amintiri acumulate de-a lungul vieții și călătoriilor lor. Între ele, în pivniță, se aflau și numeroasele imagini și filme, documente prețioase astăzi, despre Uniunea Sovietică în perioada de sfîrșit a stalinismului.
