Acum nişte ani, prezentam volumul postum al lui Vasile Vasilache, Verzi suntem, verzi..., Litera, 2009, reunind textele publicistice ale distinsului nostru prozator originar din s. Unţeşti, Ungheni; abia dacă auzisem, pe atunci, de pământeanul său, sculptorul Dumitru Verdianu (n. 1954, Ungheni). De văzut, nici atât, artistul locuind de ceva timp la Viena şi expunând mai mult în spaţiul occidental, dar şi la Sankt Petersburg, unde a făcut Academia de Arte Frumoase (1976 – 1982). A trebuit să merg la faţa locului, în capitala austriacă, pentru a-l cunoaşte – mai întâi ca om, venit la vernisarea expoziţiei colegului său Anatol Rurac, pe 8 mai 2013, de Ziua Europei (am scris la timpul respectiv despre ea), apoi ca artist, în 2014, când Muzeul Naţional de Artă al Moldovei găzduia, în sala mică, o expoţizie personală Dumitru Verdianu.
Nu este neapărat să expui în săli cât nişte stadioane, ca să te considere lumea mare artist. O figurină de doar câţiva centimetri poate avea un impact emoţional asupra privitorului mai ceva decât un ditamai complexul monumental. Şi o singură sculptură poate transforma spaţiul ambiant într-o galerie de artă. Or, de data aceasta, sala mare de la parterul Muzeului Naţional de Artă din Chişinău i-a permis artistului plastic să facă nu doar o simplă (a câta?!!) expoziţie personală, ci mai degrabă o retrospectivă în toată puterea cuvântului, la vernisarea căreia, pe 15 noiembrie curent, publicul a umplut pur şi simplu spaţiul dintre exponate, pe post de... liant între viaţă şi artă. (Nu-i mai puţin adevărat că „din cauza pădurii nu se vedeau copacii”, altfel spus – privitorii parcă au fi luat aerul de la gura statuetelor, ascunse după spinările vizitatorilor.) Cum bună parte a lucărilor sunt de dimensiuni mici, a trebuit să merg a doua zi pentru „a vedea copacii”, aparte sau în „pâlcuri” (tematice), în întreaga lor măreţie (între paranteze, se cere apreciată şi priceperea pictorului Mihai Ţăruş, şi el absolvent al Academia de Arte Frumoase de la Sankt Petersburg, care l-a ajutat colegial să-şi construiască expoziţia).
Înainte de a încerca să definesc în câteva cuvinte arta lui Dumitru Verdianu, musai să-i ascultăm pe criticii de specialitate, şi mai cu seamă pe Vladimir Bulat, recunoscutul expert în arta contemporană: „Artistul Dumitru Verdianu a refăcut în creaţia sa practic întregul parcurs al sculpturii secolului XX. Este un individ extrem de inventiv şi imaginativ. Mare admirator al lui Brâncuşi, el a resimţit continuu prezenţa acestui reper puternic în sistemul său de valori. Un alt reper al inspiraţiei sale este cultura ţărănească – o recurenţă a artei culte în întregul spaţiu românesc, moştenită, poate, tot de la Brâncuşi, întemeietorul modernităţii plastice (...)” Un ochi cât de cât familiarizat cu arta modernă va recunoaşte lesne „ADN-ul Brâncuşi” în lucrările lui D. Verdianu, dar şi extraordinara libertate pe care şi-o ia artistul în raport cu marele său predecesor. Astfel, dacă Omagiu lui Brâncuşi face trimitere directă la Coloana fără sfârşit, Omagiul mamei reface drumul invers, de la Masa tăcerii la... măsuţele rotunde din curţile ţăranilor noştri pe care se răsturna mămăliga. (Rămânând încă puţin în „aria Brâncuşi”, poetul Nicolae Dabija observa la vernisarea expoziţiei că, dacă gorjeanul sculpta „însăşi ideea de zbor”, de unde şi caracterul mai degrabă abstract al Păsărilor sale, ungheneanul nostru toarnă în bronz & şlefuieşte în marmoră păsări domestice, boboşi şi cocostârci, parcă revendicând-şi o dată în plus apartenenţa la acest spaţiu.) Gândirea conceptualită îşi spune cuvântul în lucrări ca Abel, Cain (una dintre cele mai puternice), dar şi în ciclul Yin şi Yang, despre care acelaşi Vladimir Bulat scrie: „Opoziţia dintre aceste două poluri poate fi privită şi prin intermediul oglinzii, a reflectării în ea. Demersul plastic se naşte din tensiunea dintre ele: obiect (care poate fi şi subiect) şi reflectarea acestuia”. Absolut formidabilă este şi seria Întoarcerea fiului rătăcitor, c-o fi sculptura de mici dimensiune realizată în piatră de Cosăuţi, c-o fi compoziţia monumentală în lemn, bronz şi piatră – după mine, centrul de gravitate al prezentei expoziţii. (Şi n-am spus nimic despre grafica lui D. Verdianu, rafinată & senzuală în egală măsură, care ar putea ilustra cu brio o antologie de versuri, de ce nu – chiar 111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română, Nemira, 2016.)
Acestea fiind spuse, judecaţi şi domniile voastre ce este mai prielnic sufletului – să ieşiţi la un referendum pe care şi l-au dorit mai degrabă perdanţii în alegerile municipale din 2015 şi 2011, sau să mergeţi la o expoziţie excepţională de sculptură, într-unul dintre cele mai frumoase muzee de artă din întreg spaţiul românesc. Iar dacă vremea mohorâtă nu vă lasă să ieşiţi din casă, puteţi da un clic aici: http://sculpturesverdianu.com/about/romana.html, şi minunea nu va întârzia să se arate.