Cum se poate elimina violența împotriva copiilor, minorilor și a femeilor? (VIDEO)

Bine v-am găsit, doamnelor și domnilor! La microfon e Vasile Botnaru, moderatorul emisiunii „Punct și de la capăt”. Într-un articol mai vechi, Andrei Pleșu a reprodus două sfaturi pentru familiști de la inegalabila actriță de origine basarabeană Stela Popescu, care sfaturi, iată, au căpătat valoare testamentară. Povețele Stelei Popescu se refereau la situațiile de conflict inevitabile în orice căsnicie. Prima îndrumare este despre cuvintele care ne vin la gură. E contraproductivă și extrem de dăunătoare folosirea cuvintelor grele care, acumulându-se, devin un balast ucigător, întrucât infectează sufletele și blochează comunicarea. Iar al doilea sfat de la Stela Popescu, citat cu admirație de Andrei Pleșu, se referă la gânduri și sună în felul următor: „În raportarea la celălalt, gândiți-vă mai întâi la așteptările lui, înainte de a vă gândi la așteptările voastre. Dacă și unul, și celălalt adoptați această precauție, lucrurile vor merge mult mai bine”. Fiți de acord, sunt soluții cu adevărat magice și, dacă am avea măcar o fărâmă din înțelepciunea Stelei Popa, certurile s-ar consuma mult înainte ca să se rostogolească în zona violențelor. Asta am avut a vă spune în mottoul discuției de astăzi. Trăim în societatea care, pe de-o parte, prin purtătorii de cuvânt, politicienii, că ei apar mai des pe sticlă, ne spune că totul e OK sau că va fi bine, dar îndărătul acestor asigurări este viața care bate filmul. Știți voi, este cea în care s-a întâmplat cazul Brăguța, cea în care deunăzi un copil a venit la școală cu mâna fracturată și distanța dintre aceste două planuri se mărește, la fel ca distanța dintre veniturile celor care ne reprezintă în Parlament, la guvernare și a celor care o duc de azi pe mâine, care-și vând boarfele ca să câștige niște leuți pentru medicamente. Și noi încercăm să ne lămurim de ce se întâmplă asta și, mai ales, ce soluții sunt. Există oameni cărora într-adevăr le pasă de viața adevărată, cea care bate filmul, viața celor care sunt acolo, jos. Și astăzi o să vorbim despre violență în raport cu oamenii neajutorați, copiii, minorii, dar și femeile care cresc acești copii, care ajung după aia să le discrimineze, să le violeze, să le schingiuiască. De ce se întâmplă asta, rămâne să ne gândim în spațiul mult mai larg decât această emisiune. Dar astăzi, vreau să vă prezint două experte, sunt ambele de la o instituție care s-a acreditat demult cu expertize valabile – este Centrul Internațional La Strada, este Ana Revenco, președinta acestui centru, și Daniela Misail-Nichitin, directoare de Program Femei.

​Europa Liberă: Ana, întâi și întâi, vreau să pornesc în aparență de departe – de la un caz de actualitate care acum ține paginile presei. Mă uitam deunăzi la o emisiune de la Prime TV și mă uitam cum a reacționat publicul de acolo la subiectul „Sex show harassment”, la cazurile astea de hărțuire sexuală, care s-au pornit de la celebrul deja Weinstein și după aceea dădeau lista Dustin Hoffman ș.a.m.d. și o spuneau cu atâta zeflemea și ironie... Era clar că îndărătul acestei atitudini este trena asta lungă de comentarii pe care ați văzut-o că, „dar ce mai vor femeile astea după ce au făcut carieră, vezi Doamne, întâi s-au culcat cu Weinstein și au câștigat dreptul să se filmeze, după aia, acum peste ani și ani” sau tot felul de ironii, adică, nici măcar nu au încercat să discute pe bune subiectul. Și știu de ce, pentru că de fapt ținta adevărată era sau concluzia la care voiau să ajungă, inclusiv Strijenova pe care uneori o bănuiesc de accese de luciditate. Se ducea cu ei împreună spre, vezi Doamne, că asta de fapt e un teren care se pregătește pentru Trump, ca până la urmă lui Trump să-i deseneze ținta pe frunte ș.a.m.d. Vă întreb pe Dvs.: dacă genul acesta de reacție, repet, absolut firesc pentru Prime TV, dacă nu cumva are teren și aici, în Republica Moldova, un spațiu încă post-sovietic unde „femeia nebătută și casa nemăturată”, unde copiii de mici sunt educați în spiritul acesta că femeia are locul ei și unde Parlamentul de foarte mult timp se căznește să dea voie unor femei să conducă, dar a făcut-o de fiecare dată formal? Deci, vă întreb dacă genul acesta de reacție nu cumva își are încă locul și în Republica Moldova?

Ana Revenco: „Eu cred că Dvs. anticipați răspunsul meu. Da, noi asta o vedem, Dvs. asta o vedeți. Noi o vedem în drum, spre serviciu, noi o vedem chiar și când ne întâlnim cu prietenii. Ea există și e de vină nu doar moștenirea sovietică; da, mult vine și de acolo – care este rolul femeii în societate, care ar trebui să fie funcțiile ei în raport cu bărbatul, indiferent că vorbim despre un mediu privat sau mediu public, meserie sau acasă, relații cu copiii, cu socrii, cu șeful, cu subalternii, modalitatea de luare a deciziilor, are ea în general dreptul să ia decizii, merge la serviciu sau nu, alegerea carierei – și asta se resimte

chiar din primii ani de viață, în momentul în care apare fetița. Și aceste elemente sunt parte din modul în care este educată fata și este educat băiatul corespunzător. Este ca și o oglindă – băiatul este la fel învățat că el are într-un fel drepturi mai multe, viața fetei și apoi femeii totodată pe umerii lui se pune și-i mai mare responsabilitatea, dublă, și pentru ea, și pentru el. Deci, spuneam că este și o reminiscență a culturii, educației, stilului în timpurile sovietice, dar multe din aceste elemente se regăsesc și în așa-numitele cultură și viață modernă. Noi le regăsim și în acele societăți care nu neapărat au trecut prin acele timpuri sovietice; ele prind alte forme, alte denumiri, alte motivații, alte justificări, precum că doar femeia poate să dea naștere și e evident că noi trebuie să avem grijă de ea. Deci, într-un fel positive harm, justificări din perspectiva, păi, noi îți vrem binele…”

Europa Liberă: Discriminare pozitivă?

​Ana Revenco: „Da, și într-un fel, la prima vedere, pare a fi foarte logic, foarte bine argumentat și foarte bine poziționat. Unu la mână – argumente din categoria discriminare pozitivă; doi la mână – foarte multe din elementele astea de discriminare se duc tot mai adânc și mai adânc, formulate tot mai subtil și mai subtil. Iarăși, pentru a ascunde într-un fel că noi trăim totuși o realitate unde fetele, femeile încă sunt foarte mult discriminate. Altceva că în țări precum și la noi, în Republica Moldova, cele care am trecut prin timpuri sovietice, și în Rusia despre asta se vorbește deschis – rol al bărbatului, al femeii și că așa ar trebui să fie. Și nouă ni se pare că doar acolo este, dar astfel de atitudini despre care spuneați există și în alte societăți, doar că nu neapărat la vedere.”

Europa Liberă: Dar acolo totuși nu produc asemenea dezastre? Fiți de acord, într-o societate în veșnică tranziție, aceste atitudini sunt mult mai periculoase, pentru că nasc, iată, cazuri de agresiune, de viol, pe care un demnitar mai curând se străduiește să le ascundă decât să le scoată în vileag. Daniela, vreau să vă întreb dacă nu cumva silogismul acesta al meu pe care eu l-am forțat din preambul este exagerat, dacă într-adevăr de la nevinovatele gesturi și apropouri, și insistența de a cere un telefon sau la un bar când se produc aceste curtări moderne, mă rog, consideră tinerii inofensive, dacă de la genul acesta de atitudine față de femei sunt foarte aproape agresiunea, violul și tratamentul, pardon, inuman, canibalic?

Daniela Misail-Nichitin: „Orice glumă spusă în adresa unei femei sau a unei fete care ulterior este transmisă grupului, pentru că de obicei glumele, în mare parte, se fac nu atunci când persoanele sunt în doi, dar când sunt în grup, asta, bineînțeles, normalizează de fapt un comportament care poate evolua într-un abuz sexual. Bineînțeles că nu există o regulă, dar atunci când se tolerează o glumă care face aluzie la vestimentația fetei, care face aluzie la machiaj sau un comportament mai degajat, fiind interpretat asta ca și o invitație la o relație sexuală, bineînțeles, aici deja este un abuz. De multe ori există percepția că femeia, prin dorința ei de a fi curtată sau cucerită, nu întotdeauna își exprimă deschis ceea ce își propune de fapt. De multe ori mesajul nu este interpretat de tineri ca și da, ceea ce este absolut incorect și asta vine inclusiv din educația pe care băiatul o primește în familie, și nu numai. Este de fapt…”

Europa Liberă: Aici avem nevoie de o paranteză și eu întotdeauna sunt avocatul diavolului. Exprimând o întrebare sau o nedumerire, nu înseamnă că ea vine de la mine. Replica vine în felul următor: Femeile însele promovează un gen de comportament sau o educație mediatică de genul acesta că trebuie să fii sexy ca să ai succes, să etalezi altceva decât capacitățile intelectuale. Genul acesta de prezență mediatică vine în contradicție cu ceea ce spuneți?

​Daniela Misail-Nichitin: „Da, vine în contradicție cu ceea ce zic eu, dar ce se promovează prin media? Ce rol joacă media de fapt în educația tinerei generații? Ori, noi avem o abordare, din păcate, sexistă în foarte multe emisiuni și în spațiul mediatic iarăși nu doar din Republica Moldova.”

Europa Liberă: Pentru că asta se vinde, Daniela, pentru că presa este comercială prin definiție, câștigă bani, știe că publicul vrea picioare dezgolite și discuții despre comportamentul în pat, și atunci asta vinde.

Ana Revenco: „Și atunci, orice fetiță din ceea ce vede desprinde că, iată, ca să ajung așa, eu trebuie să fiu așa. Băiatul, la fel trăiește și băiatul. Ca să fiu și eu de succes, trebuie și eu să fiu așa, așa, așa. Aceasta nici pe departe nu este o problemă, o provocare prin care trece fata; trece și băiatul, doar că despre băiat mai puțin se vorbește, probabil. Iarăși, de ce? El poate singur, dar pe fată noi trebuie s-o ajutăm.”

Europa Liberă: Accept completarea asta, că într-adevăr victimă este și un băiat.

Daniela Misail-Nichitin: „Și de fapt asta preiau tinerii părinți, venind din niște medii unde au fost educați într-un stil conservativ, unde femeii i se atribuie niște roluri, iar bărbatului i se atribuie alte roluri, atunci tendința asta comercială care persistă în media influențează direct și transgenerațional cum vor fi educați copiii. În cazul băieților, ei de mici sunt învățați că a-ți exprima emoțiile, sentimentele este…”

Ana Revenco: „…ne-bărbătește…”

Daniela Misail-Nichitin: „…ne-bărbătește. O să vă aduc un simplu exemplu pe care îl auzim noi toți în stradă, în transport când un băiat mic plânge, ce i se spune de fapt? „Ce plângi ca o fată? Bărbații nu plâng”. Să-ți exprimi emoțiile este firesc, indiferent de faptul că ești bărbat sau ești femeie.”

Europa Liberă: Daniela, dacă ar fi să clasificăm aceste nedreptăți care li se fac femeilor, ce este mai grav – „Sex show harassment”-ul, violența verbală sau chiar violența fizică în familie, sau nedreptățirea femeilor în plan social, pentru că muncesc mai mult, dar primesc mai puțin, nu pot să facă carieră? Ce produce mai multe sechele?

Daniela Misail-Nichitin: „Nu voi face o clasificare, pentru că de cele mai multe ori noi nu avem forme izolate, ele cumva se completează unele pe altele și au o evoluție ciclică. Bineînțeles că se începe de la o formă mult mai ușoară, se începe de la un cuvânt ofensator, se începe de la a arunca un obiect în perete, deci a induce un sentiment de frică, care ulterior, bineînțeles, evoluează la

violență economică, la o violență fizică, violență sexuală, astfel încât deja când avem o persoană care ni se adresează la organizația noastră, noi vedem toate formele practic de violență. Din păcate, încă, societatea noastră și fiecare om în parte nu recunoaște violența de la primele ei semnale. Violența psihologică de foarte multe ori, în formele ei mai latente, nu este recunoscută. Spre exemplu, anumite replici, cuvinte spuse foarte țintit și de cele mai multe ori persoana care aplică violența o face cu un singur scop – de a-și impune controlul și puterea. Deci, asta este cauza relațiilor violente, toate celelalte sunt niște elemente declanșatoare, anumite vulnerabilități de ordin social, economic, educațional; ele nici pe departe nu sunt motivul violenței.”

Europa Liberă: Adică, în punctul inițial nici măcar victimele acestei violențe nu-și dau seama unde o să ajungă? Și atunci când vine la serviciu cu ochiul vânăt, nici atunci nu se împacă cu faptul că ar trebui să curme chestia asta?

Daniela Misail-Nichitin: „Da, bineînțeles, pentru că la început lucrurile evoluează aparent printr-o manifestare exagerată de dragoste. Să zicem că în momentul în care tânăra primește 20-30 de apeluri pe zi, cineva poate chiar s-o invidieze: „Uite ce prieten sau ce băiat atent ai tu. El atât de des îți sună, se interesează ce faci, unde ești, cum îți petreci timpul”. Pe când în spatele acestor apeluri frecvente este controlul pe care îl impune acest băiat fetei sau impunerea anumitor lucruri. Un exemplu elementar când nu se discută cum se petrece timpul împreună. Să zicem, băiatul spune: „Uite, astăzi mergem la mine să vedem un film”, pe care, bineînțeles, îl alege el, fără măcar a o întreba dacă își dorește să petreacă seara în fața ecranului, vizionând un film, dacă filmul pe care îl alege el intră în lista intereselor și ale ei, nemaivorbind de cum este interpretată gelozia, care, iarăși, gelozia este o formă de control și manipulare…”

Europa Liberă: Este gelos, înseamnă că te iubește…

​Daniela Misail-Nichitin: „…care de multe ori se percepe ca „ooau, dacă este gelos, înseamnă că ține foarte mult la tine”, inclusiv atunci când această gelozie se manifestă în public foarte deschis, cumva acest mediu încurajează manifestarea geloziei.”

Europa Liberă: Da, și mediul face galerie atunci când o și bate din cauza geloziei. Daniela, totuși, pe Dvs., Ana, vreau să vă rog să ne răspundeți la această întrebare. S-a vorbit suficient de mult, nu atât cât ar trebui, dar este mediatizată problema asta a situației femeii. Deci, cum se apară femeile? În afară de faptul că ați constituit acest centru care lucrează, înțeleg, cu dosare concrete, nu cu popularizare la modul general, dar cu oameni, cu dosare concrete. Cum se apără femeile, dacă au suficiente instrumente și dacă, mai ales, sunt asistate de instituțiile statului, care sunt obligate să facă acest lucru?

Daniela Misail-Nichitin: „Astăzi există suficiente pârghii, ca să vorbim despre o protecție adecvată a victimelor violenței în familie. Există un mecanism care se numește „ordinul de restricție”, care presupune…”

Europa Liberă: În sfârșit, s-a obținut?

Daniela Misail-Nichitin: „A intrat în vigoare din luna martie a anului curent. Este o modalitate prin care polițistul, fiind chemat la fața locului, este obligat să emită acest ordin de restricție de urgență, astfel pe o perioadă de 10 zile agresorul este scos sau înlăturat din familie, se instituie...”

Europa Liberă: Acesta-i cazul cronic sau cazul deja extrem, dar în fazele acelea incipiente despre care spuneați?

Daniela Misail-Nichitin: „În fazele incipiente, putem vorbi mai degrabă de o educare, de o sensibilizare, de o consiliere psihologică și emoțională a persoanei pentru a vedea aceste semne și a decide ce facem mai departe. Pentru că, din păcate, aceste semne de multe ori nu se văd. Deci, persoana care trece printr-o asemenea experiență la primele semnale nu reacționează, nu se adresează după ajutor. Ba mai mult chiar, este o tendință de a diminua, de a minimiza tot ceea ce i se spune de către prietene, „uite, fii atentă la…”, pentru că există sentimentul acesta de dragoste și uneori îndrăgostirea, perioada asta de îndrăgostire îi face pe ambii să nu observe anumite lucruri care sunt absolut vizibile și, din păcate, iată, la această etapă este foarte complicat de intervenit. Bineînțeles că, dacă aceste lucruri s-ar vedea și s-ar percepe, atunci ar fi mult mai ușor de stopat violența.”

Europa Liberă: Titlul celebrului roman „Dragostea durează trei ani”, pe durata celor trei ani cred că lumea-i oarbă. Ana, cum răspundeți Dvs.: Dacă femeile au inventat suficiente mijloace ca să se apere, măcar cel puțin să strige în gura mare despre existența acestor probleme?

Ana Revenco: „De strigat, poți să strigi. Important e așteptarea femeii să fie auzită. Exact ca și în spotul pe care l-am lansat în cadrul campaniei recente „Violența prin ochii copilului”, unde copilul spune că nașul a zis că mama trebuie să rabde, că așa trebuie; bunica care a zis să nu rușineze familia; vecina care n-a auzit și tot așa. Deci, în principiu noi vedem comunitatea în care trăiește acea femeie – unii tolerează, altora le e rușine, la alții le este frică; nu aud, din diferite motive. Strigă mai mult decât ieri, e o dinamică, vorbind în limbajul nostru, al proiectelor, o dinamică pozitivă noi vedem. Sigur că noi ne

dorim mai mult mai puțină toleranță la violența în familie din partea tuturor, de la oameni simpli până la parlamentari; mai puțină toleranță a violenței față de femei, dar toleranță nu doar spusă la microfon sau de la masă, dar toleranță care să se manifeste în niște acțiuni concrete. Și vedeți, cum v-am zis? V-am zis așa: Și vecina, și bunica, și nașul – sunt generații diferite și copilul care vede. A spus și Daniela că este o problemă care este transgenerațională, pentru că e înrădăcinată în educație. Ceea ce am simțit și am văzut, și am auzit eu transmit copiilor mei. Da, cu o anumită influență din exterior, ea poate fi și pozitivă, și negativă. De asta zic, vedem totuși o dinamică, deci vreau să cred că este influențată acea cultură sau educație pe care o zicem în sensul netoleranței violenței, dar încă mult mai este și când zic mult mai este până vom fi fermi că lucrurile sunt ireversibile, când vom vedea că generația tânără, dar tânără, tânără, tânără, deci nici nu a ajuns încă să-și formeze încă o familie, dar la primele experiențe de dating, când își încearcă mai întâi încă cine este el sau ea într-o relație, iată lor să le vorbim. Și noi ne-am propus, dacă tot ne întrebați de instrumente, noi ne-am propus să mergem la acești tineri și, în timpul unui ciclu școlar, ca și o disciplină opțională, sper eu să se regăsească ulterior mai ferm în curricula școlară, i-am dat și noi titlul de „Relații armonioase în familie” sau cuplu, cum doriți, unde le vorbim tinerilor de la 16 ani în sus, deși au sugerat, acum ultimul grup de copii ne-au sugerat să mergem la o vârstă mai mică, de la 14 ani, să le vorbim despre ce înseamnă relații armonioase, că mai avem și sinonim armonioasă/sănătoasă/ecologică, cum tu ai grijă de relația ta, care ar însemna grijă, responsabilitate față de partener sau parteneră, ce înseamnă această grijă și responsabilitate la toate etapele și, indiferent de ora în care tu te afli sau poate nu te afli fizic cu acea parteneră, dar iată cum se iau deciziile – ce facem astăzi? unde mergem? Am eu dreptul să intru în spațiul privat, totuși, al partenerului sau al partenerei sau el nu mai există, dacă suntem împreună? Cum deja la aceste momente să-și dea seama și băiatul, și fata că își dăunează unul altuia sau dăunează relației și imediat să intervină. Intervenția ar fi orice. Dacă nu le reușește, atunci să oprească relația și unul, și altul.”

Europa Liberă: Ana, dar dacă o să fie OK cu această relație, cu această legătură, credeți că după aceea o să fie OK și în experiența acestei persoane, fată/băiat, în relația cu un subaltern, cu un angajat, cu un angajator? Deci, în mod automat pe relația asta se construiește și învelișul social?

​Ana Revenco: „Da. Eu sunt absolut convinsă că resursele interne ale acestui băiat sau fată, care a primit această informație la o vârstă mai mică, vor fi mult mai puternice și mult mai multe, ca să facă față și altor forme de discriminare sau violență, care ar veni și la serviciu sau în stradă, sau în alt mediu. Sunt ferm convinsă. Sigur că nimic nu garantează, dar, după mine, accesul la educație, informația primită într-o formă cât de posibil simplă, ancorată în niște realități în care poate atunci băiatul sau fata să le probeze pe propria relație, atunci șansele că anumite transformări vor avea loc în mintea acelui adolescent, ce înseamnă eu în raport cu viitoarea mea soție sau soț, cu copilul meu, chiar și cu părinții, cu colegii, cu prietenii. Eu sunt ferm convinsă că șansele ca acel băiat sau fată să nu râdă atunci când va auzi o glumă de genul la care se referea Daniela sunt mult mai mari și poate nu doar să nu râdă, dar chiar și să zică acelui prieten: „Hai că…”

Europa Liberă: …ai întrecut măsura.

Ana Revenco: „Da. Și atunci el va deveni un fel de change, cel care produce schimbarea.”

Europa Liberă: Femeile, cu întârziere sau într-o fază relativ incipientă, se pot apăra, pot constitui asociații, pot să meargă la procuror, la judecător, dar cum e cu cei neajutorați, care sunt adolescenții, copiii abuzați sexual sau hărțuiți verbal, începând de la școală când nu are notele bune și terminând cu curtea, acolo unde dau tonul aceștia mai mari? Deci, în cazul acestor copii, dacă puteți să ne spuneți că vă ocupați și de ei, dacă aveți instrumente și, mai ales, sprijinul necesar pe care, presupun că contați foarte mult în, iarăși, în eșaloanele puterii și în structurile care derivă din niște angajamente asumate de Republica Moldova?

Daniela Misail-Nichitin: „Eu risc să zic că restanțele statului Republica Moldova sunt mult mai mari aici, mult, mult mai mari. Mai ales, dacă vorbim despre exploatarea sexuală a copiilor. Forme mult mai ascunse, deci, dacă se ridică toate dosarele copiilor cu care noi am lucrat, care au suferit în urma exploatării sexuale, fie că implicați în trafic sau pornografie, sau în prostituție, sau alte forme, ei proveneau deja din niște medii foarte toxice. Chiar dacă aveau părinți, asta nu însemna nimic în viața lor, deci nu, erau neglijați, cu incidente foarte multe de fugă de acasă. Și atenție! Când zic „fugă”, foarte des sunt etichetați „fugari”, ceea ce este egal cu delincvent, viitor delincvent, pericol pentru ordinea publică, societate ș.a.m.d.”

Europa Liberă: Adică, un om ca un contingent proscris?

Daniela Misail-Nichitin: „Da. Deci, fuge de acasă. Ce înseamnă „casă”? Nu întreabă nimeni: are copilul casă? Casă nu în sensul că există un acoperiș, dar casă, dacă aș întreba pe fiecare, chiar și pe adulți: Ce înseamnă casă? Fiecare o să zică cel puțin următoarele cuvinte: „cald, cineva mă așteaptă sau mă petrece, am pe cineva căruia pot să-i spun ceva, sau să plâng, sau să-i cer un sfat”. Păi, acest copil nu are, el a fost lăsat să supraviețuiască, el a învățat regula străzii, respectiv, el este vulnerabil în virtutea vârstei, pentru că nu are experiența de viață pe care noi o avem toți. Am căzut, ne-am ridicat, am învățat o lecție. El încă nu are – unu. Și el nu are o persoană de încredere, de suport, care să-l ghideze. Foarte des aud de la specialiștii care lucrează în diferite instituții, autorități publice locale, cu regret, foarte des aud etichete de genul: „Păi, acesta este un călător”. Evident, toată lumea trebuie să înțeleagă că… șanse nu mai sunt sau „vagabond”, sau „fugar”, sau „delincvent”, sau „îmi face probleme”, sau… Și indiferent de vârstă – nouă ani, 11 ani, 14 ani. De aici, dar

aici iarăși ne întoarcem unde – la educație, la toleranță, la… unde? Trebuie să mergem în curricula sau să vedem programele de instruire a specialiștilor în universități? Da, dar este deja prea târziu. Introducem niște programe de parenting – ce înseamnă un părinte bun? Da, și asta este necesar. Ce facem noi cu institutul familiei? Jumătate sunt plecați, jumătate - lăsați, primarul, responsabil pentru cel care este lăsat copil, dar avem vecini, școală… Nu știu. Eu sincer să vă zic, eu nu am astăzi bine închegată, formulată o soluție. Pot să zic că este necesar din punctul de vedere al unui document de politici o strategie foarte complexă și bine gândită. S-ar părea că noi o avem, că sunt necesare niște legi care să denote o voință foarte clară și să stabilească clar drepturile și obligațiunile; obligațiunile, în primul rând, a diferitelor instituții. S-ar părea că avem. Când vorbim despre implementare, prima ce auzim: „ne lipsesc resursele financiare”. Păi, „lipsesc resursele financiare” este un motiv pe care îl aud indiferent de subiectul pe care noi îl discutăm – și de energie, și de mediul înconjurător și de copii, de educație, de tot. Lipsa conlucrării dintre autorități? Mă tem că probleme și deficiente îs atât de multe, că eu, personal, îs puțin încă pierdută, dar cert este că noi avem acești copii și ei sunt în fața noastră. Dvs. îi vedeți, eu îi văd…”

Europa Liberă: Ana, dar aici apare întrebarea mea firească, că ei caută justificări, decidenții, e clar, în toate cele. Dar ei barem sunt conștienți de pericolul care există pentru ei sau pentru copiii lor? Dacă contingentul acesta îi lăsat de izbeliște, și el produce și se reproduce, deci, în primul rând, ei sunt puși în pericol mâine-poimâine să fie un mediu…

Ana Revenco: „Dar vedeți, dl Botnaru, exact așa și îl văd – că este un pericol pentru ordinea și securitatea publică, pentru securitatea mea, pentru securitatea copilului. Respectiv, acest copil este privit 100% ca un pericol. În cazul în care privim acest copil ca pe un pericol, și programele de intervenție vor fi din perspectiva, cum? „Haideți să-l izolăm, haideți să-l punem undeva într-o închisoare, haideți să-l punem în vreun centru de corecție…”

Europa Liberă: Dar acesta-i singurul argument care i-ar putea convinge pe ei, cei care astăzi merg în mașini luxoase…

Ana Revenco: „Nu are durabilitate o astfel de abordare, pentru că exact asta se întâmplă. Copilul este lăsat până la vârsta când… „ah, a făcut-o. Eu pot acum să-i fac un dosar și a mers…”. Un caz recent – are 16 ani, a împlinit, n-am să zic nici măcar dacă este el sau ea, este la evidență, așa mi s-a zis, de

când avea șapte ani. S-ar părea că are și părinți, și bunei, care din punct de vedere economic sunt OK, din punct de vedere social sunt OK, nu sunt probleme de sănătate. Când începem să dezghiocăm – de ce este la evidență? Că fuge! Dar de ce fuge?... Nu poate un copil pur și simplu așa să iasă din casă și să zică: „Nu mai vreau ceaiul de dimineață, nu mai vreau tortă de ziua mea de naștere, nu mai vreau să stau cu bunica să privesc un film…” Nu există așa ceva, practic nu există. Noi vorbim despre copiii care sunt sănătoși psihic și fizic. Fuge? Și este [ceva] automat [la] autoritate, care trebuie să reacționeze, automat acestui copil îi este pusă eticheta „pericol”, „pericol mic” și apoi „pericol mare”; nu pot să-l trag la răspundere, că nu este vârsta, dar este lăsat, este lăsat. Doar am observat că a făcut un mic furt, ceva a spart, pe cineva l-a bătut… consemnăm.”

Europa Liberă: Intră în grija sectoristului…

Ana Revenco: „…consemnăm, consemnăm, consemnăm. Așteptăm până se împlinește vârsta și avem suficiente argumente să zicem: „Care asistență și protecție, care reabilitare? Gata! Gata! El, iată-l, iată-l, mâine o să facă ceva mai rău”.

Europa Liberă: Vedeți că eu am exagerat în mod intenționat, iarăși, că acesta-i rolul meu. De exemplu, „Districtul al 13-lea”, cunoscutul film, sau alte filme, când oamenii, din păcate, care decid astăzi nu intervin în faza oportună și ajung când lucrurile se aprofundează, dar astăzi iată în statul Republica Moldova, care are ombudsman pentru copii, există cât de cât o semnalare a acestor cazuri, repet, când copiii sunt folosiți ca marfă la industria porno sau de prostituare? Nu sunt cazuri separate.

​Ana Revenco: „Întreaga responsabilitate și consecințele celor întâmplate sunt puse, din ceea ce văd eu, exclusiv pe umerii copilului. De ce se ocupă cu prostii și nu merge la școală? Nici nu se interesează – dar poate acest copil, are pe cineva să-l ajute la 15 ani să mai facă școală? „La 15 ani? D-apoi asta o face de când avea 12”. Specialistul ar trebui, înainte de a verbaliza: „Păi, asta o face de la 12…” Noi anticipăm că specialistul în protecția copilului, educator, profesor, medic ș.a.m.d. înțelege ce înseamnă 12 ani, capacitatea copilului de a lua niște decizii vizavi de o acțiune sau alta. Ce l-a determinat? L-a determinat sau de fapt noi vorbim despre cineva că s-a folosit de acest copil? S-a folosit de necesitatea copilului de a avea prieteni, de a fi ascultat, de a fi auzit, de a petrece timpul cu ai săi, de a nu fi certat. Atenție umană, obișnuită, normală de a fi undeva, de a sta la cald și la bine, fără ca să i se spună: „Știm noi, deseori se zice…” Și el fuge și atunci devine o problemă pentru asistentul social, pentru primar, pentru sectorist, pentru medic, pentru toată lumea. O problemă până ajunge iarăși la vârsta X și această problemă este pusă între patru pereți și cu gratii.”

Europa Liberă: Trebuie să presor cenușă pe capul presei și să spun că, într-adevăr, Daniela aveți dreptate că și presa contribuie la multiplicarea acestor clișee. Mă uitam deunăzi la reportajul despre incidentul cu copilul despre care vă spuneam, venit din Italia și condamnat de colegi, chipurile, pentru că nu știe a vorbi românește. Era o secvență mică, în care învățătoarea cum motiva faptul că copilul acesta nu-i ca ceilalți, mereu avea toate manualele pe bancă și nu făcea ca toți ceilalți, să scoată doar manualul care-i la disciplina respectivă. M-am îngrozit când am auzit acest argument și, din păcate, spuneați și Dvs. că unde să ne uităm îndărăt la cadrele pregătite, din păcate, într-adevăr, multe cadre consideră că copilașul trebuie să meargă ca un câine pe sârmă, cu lanțul la gât și cu lesa. Și genul acesta de atitudine se promovează nu doar în relația cu copiii. Din păcate, oamenii care sunt excentrici, au păreri sunt mai curând condamnați, decât încurajați.

Ana Revenco: „E mai ușor să manipulezi un grup care trebuie să corespundă unor standarde. Atunci nu mai depui efort.”

Daniela Misail-Nichitin: „Clișee sociale – începând cu vârsta de trei ani, trebuie să meargă la grădiniță, începând cu șase ani, trebuie să meargă la școală, neapărat trebuie să termine liceul, neapărat trebuie să facă o facultate. Niște clișee care într-un fel normalizează anumite abordări sau comportamente sociale și tot ceea ce nu se încadrează în aceste clișee automat este respins. Din păcate, sistemul educațional, acel care ar trebui și profesorii în mare parte, care ar trebui să știe cum să abordeze fiecare copil în parte, asta nu se întâmplă. Și atunci lipsa asta de toleranță față de niște lucruri mărunte care la început se asociază cu, nu știu, „nu și-a pus manualul sau manualele așa cum le pun alții”, evoluează în lucruri mult mai complicate și într-o lipsă de toleranță…”

Ana Revenco: „Evoluează în „iată, asta-i frumos, pentru că-i sexy, dar asta nu-i frumos, pentru că nu-i sexy”. Dar începem cu lucruri simple.

Europa Liberă: Daniela, în condițiile în care mare nădejde, cum se poate presupune, în instituțiile statului încă nu putem pune sau în structurile care s-au angajat să reacționeze, în situația asta, femeile însele, femeile care mai ales au pățit-o, ele pot deveni o instituție măcar paleativă care să încerce să intervină în situația asta pe care noi o pierdem ca terenul de sub picioare, cu copii supervulnerabili acum?

Daniela Misail-Nichitin: „Sunt mai radicală de felul meu. Eu nu consider că intervențiile paleative sunt reușite. Ele mimează anumite rezultate. Or, dacă noi vorbim de niște schimbări, dar schimbările trebuie făcute la nivel sistemic, nu doar la nivel de individ în parte și abordările trebuie să fie mult mai complexe.”

Europa Liberă: Radical ar însemna o femeie președinte care să înțeleagă problemele și cel puțin 50 la sută de parlamentari, așa ar fi?

​Daniela Misail-Nichitin: „Și de sus în jos, și de jos în sus lucrurile se pot schimba. Noi putem lucra cu femeile, noi putem spune că acele femei care au trecut prin anumite experiențe și s-au reabilitat să lucreze cu alte persoane care se află în aceeași situație, noi trebuie să insistăm ca specialiștii să aibă pregătirea pe care trebuie să o aibă, noi trebuie să insistăm ca legea să funcționeze, nu doar să fie frumos scrisă pe hârtie, noi trebuie să insistăm ca parlamentarii să aprobe și să ratifice anumite documente de politici care ar fi în interesul omului simplu, dar cred că cel mai mult să insistăm la menținerea sau dezvoltarea unei abordări umane și individuale în fiecare caz în parte, pentru că atunci când cu un copil care a fugit prima dată de acasă se încearcă a lucra diferit, ce se întâmplă? Copilul este neglijat în propria familie, el fuge. Ce face specialistul, el de fapt răspunde cu aceeași neglijare, pentru că găsește acest copil, îl ceartă ca și metodă de educare și îl aduce exact în mediul din care el a fugit. Lucrul acesta se repetă și specialistul măcar nu își dă seama că, odată ce am făcut prima dată așa, ar trebui să încerce ceva diferit. Arată-i acestui copil că el poate avea încredere în tine ca om, nu ca specialist. Și-n momentul în care se construiește această încredere, această relație prin care copilul învață că, dacă în familie nu am avut parte de așa ceva, există oameni diferiți care ar putea să mă ajute, în care să am încredere, atunci, bineînțeles că și el se va schimba, doar că această schimbare se produce lent. Din păcate, astăzi, în Republica Moldova, specialiștii merg pe principiul: „Rezolv acum, imediat, indiferent care va fi consecința” și nu se investește suficient timp pentru a obține rezultate calitative.”

Europa Liberă: Da, ca să nu mă certe șeful. Ana, o măsură urgentă, radicală, care credeți că trebuie luată pe finalul acestei discuții?

Ana Revenco: „Trei.”

Europa Liberă: Trei.

​Ana Revenco: „Educație sexuală în școli. Revizuirea obligatorie a programelor de pregătire a specialiștilor, introducerea programelor de asistență pentru infractorii sexuali, pentru prevenirea recidivei, obligatoriu educația digitală în școli, cum noi utilizăm internetul, noi nu trebuie să-l scoatem din priză ca să rezolvăm problema. Deseori aud, cum să-l ajut pe copil să beneficieze de foarte multe avantaje pe care aduce internetul, dar care s-o fac într-o manieră sigură? Patru am, cinci? Conlucrare, conlucrare între autoritățile centrale și locale, nu pasarea de responsabilități. Deseori aud așa de la autoritățile centrale, „noi suntem cu politicile, cu implementarea e localul”, localul spune, dar „eu bani n-am”, politici fiscale, politici economice, costing-uri, bugete locale, prioritizarea subiectelor.”

Europa Liberă: Gândiți-vă la ceea ce spune Ana Revenco. Vedeți, pe final avem și o listă de concluzii. N-am epuizat nici pe departe tema aceasta, o să revenim neapărat, dar cel puțin v-am dat de gândit!