Pe 22 aprilie 2017, prima pagină din Libération, ziarul intelectualilor parizieni titra:
ORICINE DAR NU EI
-- Oricine, dar nu ei !… cu fotografiile candidaților de dreapta la prezidențiale François Fillon și Marine Le Pen, ziarul cerând cititorilor să nu voteze pentru cei doi.
Libération făcea astfel exact ceea ce făcuseră în SUA alte ziare ale elitelor din metropole, New York Times și Washington Post, cerând cititorilor să NU voteze pentru Trump. Cu rezultatul știut.
De multe decenii nu se mai văzuse o asemenea implicare directă a presei în procesul politic, mergând până la a le indica pe față cititorilor pentru cine să voteze sau să nu.
Sigur, înainte vreme presa era automat „de partid”, iar ideea neutralității presei nu s-a impus decât recent. Chiar si astăzi, publicații serioase și neutre pot avea o etichetă generică, precum „ziar de stanga“, cum sunt Libération in Franța si The Guardian in Anglia, sau „ziar de dreapta“, cum sunt Le Figaro in Franța, sau The Times in Anglia.
Asta nu înseamnă însă, în general, ca acele publicații vor sprijini neapărat un partid anume. În Germania, un ziar cum e Frankfurter Allgemeine Zeitung e considerat si se consideră un "cotidian conservator", pe cand in Marea Britanie saptamanalul The Economist poarta cu mândrie eticheta neoliberală etc.
Nimeni nu va găsi surprinzator in Franța ca Libération sa scrie mai degraba favorabil despre partidele de stânga, iar Figaro sa aibă momente de tandrețe nostalgică pentru François Fillon, după cum a avut pentru Chirac și Sarkozy. Cel puțin jocurile sunt clare.
Si, tot asa, exista si ziare care chiar aparțin in mod deschis unui partid si care nu vor scrie decât urmand linia ideologica a partidului respectiv, cum e, tot in Franta, longeviva publicatie L’Humanité, care a apartinut Partidului Comunist francez, acesta fiind, până la caderea comunismului, subventionat in parte de la Moscova, ziar care, in mod ironic, e posedat astazi majoritar de către trustul Bouygues, unul din cele mai mari simboluri ale capitalismului francez modern.
In alte țări, pana în jurul anului 2000 chiar si radiourile si televiziunile publice erau structural politizate.
In Belgia, de pilda, ierarhia televiziunii de stat, atat in partea francofona cit si in cea flamanda, a fost, vreme de decenii, controlata de partidul socialist.
In Italia, pana la aparitia fenomenului Berlusconi care a măturat totul în peisajul audiovizual, principalele canale de televiziune publice erau împărțite, printr-un acord tacit, intre partide, si, in consecință, erau politizate.
Era ceea ce se numește în italiană lottizzazione. Astfel, orice spectator știa ca Rai Uno apartinea dreptei crestin-democrate, Rai Due socialiștilor, in vreme ce Rai Tre era controlat de comuniști, făcând ca fiecare cetățean sa știe dinainte ce fel de stiri si programe va privi.
Unda de șoc politica a anilor ‘90 a pus insa capat acestei situatii, iar Berlusconi a acaparat ulterior audio-vizualul italian, facand ca aceasta chestiune a neutralitatii si independentei presei sa ramana si in Italia pur academică.
Relațiile ziariștilor cu puterea sunt deseori extrem de ambigue. Se întâmplă ca ziariștii sa uite ca ei sunt, cum s-a spus, oarecum pompos, a patra putere in stat si ca nu au de ce sa umble dupa favorurile politicienilor.
In realitate, raportul ar trebui sa fie invers, asa cum se intampla in vechile democratii, unde politicienii se tem de presa.
La urma urmei, un ziar (Washington Post) a facut sa cada un presedinte american (Nixon).
In Franța, Mitterrand pusese sub ascultare telefoanele mai multor ziariști, inclusiv de la cotidianul Le Monde, ziar care a priori ar fi trebuit sa-i fie favorabil.
Pe la noi însă s-a împământenit cu greu ideea că un ziar nu trebuie neapărat sa fie de partea cutarui sau cutarui partid ori om politic. Asa se face ca, de la Revoluție încoace, politicienii de dreapta, opuși lui Iliescu, lui Ponta, Dragnea si PSD-ului, au văzut in orice critică adusă lor un semn ca ziaristul care o face ar avea simpatii comuniste.
De multe ori, ziaristul cu simt mult prea critic si care crede pur si simplu ca își face meseria se aude întrebat de cei care se simt atinși de criticile lui: "Pai bine, domnule, dumneata cu cine ești? Cu noi sau cu ăștia?!".
Se întâmplă însă ca ziariștii înșiși sa facă sa dispară, imperceptibil, distanta sănătoasă care trebuie sa ii separe de clasa politica.
Am auzit odată, în timpul unei reuniuni ministeriale organizate la Bruxelles, cum, pe un culoar, un ministru român certa o ziaristă: "Pai, bine măi, fato, de ce-ai scris tu prostiile alea despre mine?". "Nu eu, domnu’ ministru, redactorul-șef a pus titlul ala si a mai adaugat cate ceva, va rog sa ma credeti, si eu l-am vazut tot cand a apărut!..." "Da? si fraza cu «bilantul indoielnic» tot redactorul-șef a pus-o?" "A pus-o aia care corectează in redactie textele. Eu n-am control asupra lor!..." "Păi, daca n-ai control, fata moșului, schimbă-ți meseria! Ca, daca continuați asa, eu nu vă mai iau data viitoare pe avion... si sa vad eu dup’aia cum mai ajungi tu la Bruxelles!"
Fata făcea parte din grupul de ziaristi primiti la bordul avionului special care adusese la Bruxelles mai mulți miniștri si consilierii lor.
Sigur, la remarca "Să văd eu cum mai ajungeti la Bruxelles!", raspunsul trebuia să fie unul simplu: "Cu Taromul", cu un zbor de pasageri.
E drept, se poate argumenta ca lucrul se practica si prin alte parti. Și in Vest se întâmplă ca ziaristi de toate tendintele sa fie invitati sa ocupe un loc intr-un avion inchiriat de guvern sau, cum se mai spune cu un aer important, in "aeronava prezidentiala".
Desigur, in ideea ca toata lumea o face, lucrul nu mai este perceput ca nefiind deontologic.
In practica însă, acceptarea unor asemenea favoruri pune o grea presiune asupra impartialitatii jurnalistice.
Stând cot la cot cu miniștrii pe toata durata zborului, uneori ajungand sa-i tutuiasca, bând whisky cu ei, spunând bancuri si banalitati, ba chiar făcându-si confidente unii altora, ziaristii si politicienii ajung sa faca sa dispara acea distanță dintre ei care garanteaza obiectivitatea.
Și atunci sigur ca la primul articol deranjant, politicianul se ofuscheaza: "Pai bine, mai, asta-mi faci tu mie, dupa ce te-am ajutat sa vezi lumea?”.
În trecut, așadar, presa era automat „de partid”, și, prin definiție, părtinitoare.
Ziaristul nu era considerat, si nici nu se pretindea, neutru. Dimpotrivă, ziariștii făceau in mod deschis bani prin influențarea opiniei publice.
Lucrul părea atât de evident încât în acea țară care a inventat jurnalismul modern, Anglia, celebrul jurnalist si lexicograf Samuel Johnson îndemna: "Dacă vezi un jurnalist că se arunca pe fereastră, sari după el!… Înseamnă ca sunt bani acolo". ("If you see a hack jumping out of the window, jump after him… It means there is money there.")
Puține sunt exemplele unei neutralități (aproape) fără reproș. Primul exemplu care vine imediat în minte este BBC-ul, atât radioul, cat si televiziunea. Dar exemplul BBC-ului trebuie pus in contextul specific al istoriei instituțiilor culturale britanice, precum și in cel al faptului ca e vorba de un post public, nonprofit, plătit din banii contribuabililor de toate tendințele.
În multe țări au fost create, e drept, organisme speciale, teoretic independente, care controleaza felul in care televiziunile functioneaza in raport cu politicul, dar realitatea este că și în Occident presa continuă sa fie orientată politic, idealul neutralității totale fiind rareori atins… sau dorit.
Singurele publicații total independente de orice tendință politică sunt cele precum Charlie Hebdo... însă am văzut cu toții care e prețul plătit pentru asta.
cf. și: Charlie Hebdo: trei ani de la masacru și care e azi starea libertății de expresie
--------------
Instituțiile media din Republica Moldova sunt utilizate cu regularitate pentru a promova interesele de afaceri sau cele politice ale proprietarilor, constată cel mai proaspăt raport Freedom House despre libertatea presei. Moldova rămâne în categoria statelor cu presă parțial liberă, iar concentrarea proprietății media continua sa fie o problema, se mai arată în studiu. Autorii notează că urmare a unor modificări la Codul Audiovizualului începând din noiembrie 2015 au devenit cunoscute numele proprietarilor posturilor de radio şi TV. Atunci s-au confirmat bănuielile experților că importante televiziuni sunt controlate de politicieni şi oameni de afaceri, unele cu conexiuni în Federaţia Rusă. Tot atunci s-a confirmat că patru din cele cinci posturi TV cu acoperire naţională aparţineau oligarhului Vlad Plahotniuc, acum lider al Partidului Democrat de guvernământ. În 2016, după ce parlamentul a decis să reducă de la cinci la două numărul de licenţe de emisie pe care le poate deţine unul şi acelaşi proprietar de televiziune sau radio, Plahotniuc a renunțat la două din posturile tv. Ele au fost cedate unui consilier al liderului democrat, despre care se spune ca nu avea cum sa dispuna de bani ca sa fi intrat pe bune in posesia posturilor de televiziune si cu atat mai mult sa fi manifestat autonomie editoriala, susţin mai mulţi experţi.
Asociaţia Presei Independente constata anul trecut într-un amplu studiu că cele patru televiziuni afiliate democraţilor servesc drept instrumente de pregătire a opiniei publice pentru foarte probabile acțiuni contestate de societate, pentru linşaj mediatic al oponenților şi pentru legitimare propagandistica a guvernării. Este vorba despre Prime TV, Publika TV, Canal 2 şi Canal 3.
Alături de liderul PDM, poziții dominante pe piața media au și exponenții Partidului Socialiștilor, se mai spune în acel studiu. Televiziunile NTV şi Accent TV vădesc un puternic partizanat politic faţă de PSRM şi reprezintă instrumente mediatice de promovare a imaginii partidului, de atac asupra adversarilor şi fac propagandă deschisă pro-rusă şi anti-americană, se arată în studiul API.
Tendințele de partizanat politic evident prezente la posturile din cele două tabere dominante, de altfel şi cele mai urmărite, au fost constatate chiar săptămâna aceasta într-un nou raport de monitorizare a presei realizat de Centrul pentru Jurnalism Independent. La prezentarea studiului directoarea Centrului Nadine Gogu a ajuns la următoarea concluzie:
„Chiar dacă nu suntem în campania electorală, atunci când facem monitorizare în profunzime şi vedem care media şi cum reflectă, cum respectă şi dreptul consumatorului şi dreptul de a transmite informaţii care vin din partea candidaţilor, acum oricum observăm că există preferinţe politice, există partizanat. Devine foarte clar care posturi ce agendă susţin şi din păcate aceasta nu este agenda care să ţină de interesul publicului, dar este agenda politicienilor.”
Legea privind transparența proprietarilor mass-media nu se răsfrânge asupra mediului online, a portalurilor de ştiri care s-au multiplicat în ultimii ani şi devin din ce în ce mai toxice, observă unii experţi.
Centrul de Investigaţii Jurnalistice constata într-o anchetă că majoritatea din acestea sunt afiliate unor grupuri de interese. Ca şi în audiovizual, cele mai multe portaluri online par să fie apropiate PD, urmate de cele considerate porta-voce a socialiștilor.
Există câteva portaluri şi televiziuni care par să favorizeze, în special două formaţiuni din opoziţia extra-parlamentară – PAS şi PPDA. Principalele făcând parte din trustul Jurnal media.
Instituțiile media care au o politică editorială echilibrată sau parţial echilibrată, sunt din ce în ce mai puţine, susţin experţii media.
Legislaţia Republicii Moldova nu asigură măsuri eficiente de prevenire şi contracarare a poziţiilor dominante pe piaţa media, concluziona studiul realizat de API.
Un nou Cod al audiovizualului ar urma să fie adoptat după ani de amânări şi tergiversări. În ce măsură noile reglementări vor schimba starea lucrurilor, nu e limpede deocamdată pentru că nu se ştie cum va arata varianta finală a Codului pe care o va accepta şi o va vota Parlamentul.
