În Moldova a existat întotdeauna, chiar și în vremuri grele, un sentiment unionist. El s-a întărit în anii din urmă mai cu seamă din cauza politicii rapace și mediocre a politicienilor indigeni, care n-au reușit să ofere acestui popor o viață mai bună. Exemplul cel mai izbitor pentru ceea ce am ratat în anii independenței este traseul Țărilor Baltice. Unionismul atrage noi și noi adepți, întrucât livrează un răspuns simplu, uneori chiar simplist asupra viitorului Republicii Moldova – ne-am unit și am scăpat de probleme!
PD-ul pretinde că dezvoltă o relație de parteneriat strâns cu PSD-ul de la București, dar n-a cutezat să inițieze, la nivel oficial, nicio manifestație care să omagieze Unirea de la 1918. Într-un fel, se poate spune că „administratorii” de azi ai Republicii Moldova le-au întors spatele înaintașilor lor din Sfatul Țării, datorită cărora beneficiază azi de un stat în care se vorbește românește.
După ce au refuzat să organizeze la Chișinău o ședință comună a Legislativelor celor două state, cum ar fi fost firesc – pentru că la 27 martie 1918 Unirea a fost votată la Chișinău, nu la București, Iași sau Alba Iulia –, delegația parlamentarilor moldoveni a avut o prestație prudentă, neangajantă la ședința solemnă de la Palatul Parlamentului din București. Perifrazele, ocolișurile lor verbale l-au făcut pe Liviu Dragnea, lider PSD și președinte al Camerei Deputaților, să le reproșeze: „Domnilor, chiar nu avem atâta curaj să spunem clar ce vrem? Și, ca să nu existe echivoc, eu o spun deschis, simplu și explicit – eu vreau să ne unim cu Moldova! Vreau să fim împreună în Europa, dar ca o singură națiune. România a fost puternică atunci când a fost unită. Și va fi unită. Și va fi puternică. Acesta este idealul nostru.”
Fiindcă guvernanții moldoveni nu îndrăznesc mai mult decât să-și tragă o poză festivistă la București, tot greul celebrării Centenarului Unirii la Chișinău și l-au asumat societatea civilă, uniunile de creație, Academia de Științe și, mai ales, asociațiile unioniste, care au organizat duminică 25 martie, în Piața Guvernului, o Mare Adunare Centenară, cu o numeroasă participare a românilor de pe ambele maluri ale Prutului și din diaspora, unii veniți chiar de la mii de kilometri. Am văzut în Piață grupuri din toate zonele folclorice românești, am văzut familii întregi – bunei, copii, nepoți – întruchipând un fel de ștafetă simbolică a generațiilor.
A fost o manifestație entuziastă. Oamenii nu și-au mai cenzurat sentimentele: au cântat, au încins hore, i-au omagiat pe basarabenii care acum o sută de ani au salvat acest popor de la o deznaționalizare completă, au pledat pentru înfăptuirea unui proiect de țară, care să însemne un nou început, un „restart” pentru un ținut care după 27 de ani de la proclamarea independenței nu și-a regăsit normalitatea, nu a intrat pe un făgaș ascendent de dezvoltare și emancipare.
O surpriză plăcută au fost reportajele din presa românească dedicate evenimentelor de la Chișinău. Am citit relatări nuanțate, surprinzând detalii de culoare, unele deranjante, pe care noi, ca oameni ai locului, nu le mai sesizăm pentru că ne-au tocit privirea. Rusismele, arhaismele, slangul mai domol al moldoveanului care îi solicită confratelui de peste Prut să vorbească mai rar și mai clar, pentru a-i prinde toate nuanțele și a-i răspunde la fel de edificator. Am citit despre unele blocaje și nemulțumiri la hotelurile mai ieftine, supraaglomerate – mici răbufniri de orgolii, când observația critică a românului „regățean” primea replica promptă a gazdelor: „Lăsați că nici la voi nu-i mai bine, am fost și știm!”
Toate aceste diferențe și asperități s-au dizolvat în Piața Marii Adunări Naționale, unde Proclamația de Unire, votată în unanimitate, a demonstrat existența unei aspirații comune.
Discutând cu românii de peste Prut, am constatat că aceștia nu s-au lăsat copleșiți de euforia momentului, că au judecăți lucide. „Trebuie să punem mai multă substanță la baza Unirii, ziceau ei. Să construim poduri reale, să circulăm mult mai des și mult mai ușor unii spre ceilalți”. Or, niciuna dintre garniturile politice de la București și de la Chișinău n-a reușit să schimbe în ultimii 27 de ani rușinosul ecartament feroviar dintre România și Republica Moldova, cel care ne suspendă, la propriu și la figurat, la traversarea frontierei. N-am restabilit podurile de la Prut, distruse în timpul războiului. N-am repus în drepturi Televiziunea Română, deposedată în chip mișelesc de frecvența ei națională în Republica Moldova. N-am finalizat gazoductul Iași-Ungheni-Chișinău, n-am făcut interconectarea liniilor electrice, n-am atras investiții românești majore în Republica Moldova. Despre ce vorbim?...
Centenarul Marii Uniri a adus la Chișinău și politicieni de la București, care fie au rostit discursuri în Piață, fie au încheiat acorduri cu partidele afine din Republica Moldova. S-a văzut că divergențele și adversitățile interne ale liderilor politici români, în context basarabean, devin secundare în raport cu interesul național.
Există o energie unionistă în creștere în Republica Moldova. Întrebarea este dacă aceasta va fi administrată politic eficient, dacă aspirațiile oamenilor își vor găsi o reprezentare adecvată, solidă, în viitorul Parlament. La manifestația de duminică au fost și multe steaguri de partid. Cine nu vrea să profite de mareea unionistă?... Profită chiar și Dodon, în felul său penibil, agitând sperietoarea de carton a „jandarmului român”. Deocamdată, manevrele electorale pe care le urmărim nu adaugă prea multă substanță ideii de reîntregire românească.
Politicienii basarabeni își dispută steril laurii „celui mai autentic unionist”, își pândesc exprimările mai stângace, își fac un istoric al greșelilor, nesincerităților, inconsecvențelor comise în serviciul lor neprecupețit pentru cauza Unirii. Și tot ei se bâlbâie, dau răspunsuri evazive sau prea generale atunci când sunt întrebați cum vor face Unirea, ținând cont de realitățile complicate din Republica Moldova, de existența unei puternice opoziții prorusești, de complicitățile binomului Plahotniuc-Dodon, de încă slaba conexiune economică dintre cele două state.
Unirea este un drept legitim al moldovenilor, un drept democratic, nu o mișcare împotriva altor opinii din societate. Abia apelurile panicarde ale lui Dodon, amenințările sale cu un război civil și cu interzicerea mișcării unioniste creează un climat ce încurajează incidente care, din fericire, până acum au fost dezamorsate de forțele de ordine. Duminică, la Chișinău, a fost reținut un grup de tineri care voia să provoace violențe în mijlocul unei manifestații eminamente pașnice și sărbătorești. Cred că presa are datoria să monitorizeze atent această anchetă, să-și facă propriile investigații, să nu lase episodul exclusiv în gestiunea poliției, pentru a descoperi geneza acestor diversiuni și a le preveni mai ușor.
Guvernarea are tot interesul să fărâmițeze spectrul politic național, pentru a-și realiza interesele de putere. Unioniștii sunt ațâțați împotriva partidelor proeuropene, sunt târâți în false polemici de genul: Unire sau integrare europeană? Când este evident pentru orice om rațional și onest că cele două obiective sunt complementare: reîntregirea nu se poate imagina separat de existența unui stat de drept, de lupta anticorupție, de libertatea de exprimare. Reîntregirea nu se poate face fără curățarea Republicii Moldova de agenții de influență ai Moscovei.
Poate că unora această „foaie de parcurs” li se va părea utopică sau enervantă, dar fără ea Unirea va rămâne acolo unde a fost până acum: pe ecartament rusesc.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
