Ne lamentăm ani de zile că lucrurile merg prost în ţară, ne plîngem că sărăcia şi corupţia fac ravagii. Şi tot încercăm să găsim o explicaţie pentru degringolada în care ne bălăcim aproape trei decenii. Căutăm nişte vinovaţi şi găsim nişte politicieni răuleni care fură şi-şi construiesc castele faraonice.
De fapt, la temelia tuturor explicaţiilor posibile e un singur fapt evident: aici mai toţi muncesc pentru ei şi nimeni nu munceşte pentru ţară! Toţi îşi clădesc, în măsura posibilităţilor, bunăstarea familiilor lor. Iar bunăstarea ţării e ultimul lucru care ne interesează.
Uneori sloganul acesta – să muncim pentru ţară! – e rostit răspicat de politicienii şi conducătorii tranziţiei. Dar roadele pipernicite ale activităţii politicienilor şi conducătorilor îţi demonstrează fără putinţă de tăgadă că e vorba de o demagogie banală. Politicienii şi conducătorii moldoveni au muncit, de la 1991 încoace, pentru buzunarele lor.
E adevărat că, la rigoare, poţi găsi nişte ONG-uri care, într-adevăr, fac ceva pentru ţară. Dar în mase ce se întîmplă? Cît de des discută rudele şi prietenii între ei despre făurirea ţării? Răspunsul e evident. Dar există aici o idee naţională, una pe care s-o urmeze cetăţenii ca în final ţara să prospere? Să fim serioşi! Nu poate exista aşa ceva într-un tărîm în care fiecare se gîndeşte numai la binele personal sau cel mult al naşului şi finului.
Din păcate, dincolo de cuvintele frumoase despre făurirea ţării nu se întrezăreşte mai nimic. E un vid. Nu mai avem oameni care să facă sacrificii pentru ţară, care de dragul ţării să renunţe la confortul personal. Oamenii aceştia au rămas în trecut, s-au pierdut în negura timpului. Oamenii aceştia par acum ridicoli şi primitivi. De aceea, avem multe castele faraonice, iar ţara e o epavă. De aceea, avem poveşti de succes ale unor indivizi şi nu avem o poveste de succes a ţării. Noapte bună, stimaţi ascultători.
