Cred că ar fi, într-adevăr, bine să știm ce a fost (ce este) marxismul, cum s-a petrecut metamorfoza sa în leninism și cu ce consecințe. Ar fi util să-i (re)citim pe Aron, Popper, Berdiaev, Hayek, von Mises, Robert C. Tucker, Leszek Kołakowski, Boris Souvarine, Robert Conquest, Sidney Hook, Milovan Djilas, Adam Ulam, Alain Besançon, Martin Malia, Richard Pipes, Leonard Shapiro, Cornelius Castoriadis, Claude Lefort, Ágnes Heller, Waldemar Gurian, Eric Voegelin, Robert Service, Archie Brown, Aleksandr Iakovlev, Georges Nivat, Pierre Manent, Andrzej Walicki. Să o recitim pe Monica Lovinescu. Să-i recitim pe Orwell, Koestler, Istrati, Silone, Soljenițîn, Grossman, Camus. Să recitim Cartea Neagră a comunismului.
Am mai recomandat și în trecut monumentala lucrare a profesorului André Liebich, de la Institut de Hautes études Internationales din Geneva, apărută inițial la Harvard University Press, în 1997, De pe celălalt țărm: Social-democrația rusă după 1921. Publicată în traducere românească în 2009 la CA Publishing din Cluj, lucrarea este o splendidă analiză a itinerariului politic și intelectual al menșevismului, principalul adversar, nemesisul leninismului în cadrul social-democrației ruse. Un volum care ar trebui citit de cât mai mulți studenți la filosofie, istorie, științe politice, sociologie.
Titlul cărții este inspirat din Herzen, revoluționarul rus despre care Isaiah Berlin a scris pagini de o mare acuratețe și sensibilitate. Pisarev, Ogariov, Bakunin, Herzen, Marx au devenit personajele trilogiei lui Tom Stoppard, The Coasts of Utopia. Herzen, iubind umanitatea, iubind o revoluție precum o ademenitoare, fascinantă nălucă pentru care merita făcut orice sacrificiu, ambivalent, ambiguu, sfâșiat între comandamentele abstracțiilor filosofice și imperativele responsabilităților concrete: „Mai bine să pieri odată cu revoluția decât să cauți refugiu în azilul contrarevoluției”. Într-adevăr, țărmurile și costurile Utopiei…
Menșevicii (Martov, Akselrod, Lieber, Dan, Nikolaevski) au fost printre primii care au intuit și au denunțat potențialul totalitar al bolșevismului. Au făcut-o sistematic, cu argumente teoretice și practic-politice, începând de la marea schismă din 1903. Bolșevismul era o reîncarnare a iacobinismului, grefat firește pe neceaevism, pe filosofia nihilista a fanatismului organizațional (în realitate un Tkaciov, în literatură, Șigaliov, personajul dostoievskian din Demonii). Menșevismul era un fel de neo-girondinism. Pentru maximaliștii bolșevici, menșevicii erau „obiectiv” renegați și trădători. Păcatul lor capital era tocmai moderația (desigur, în interiorul paradigmei social-democrate), un viciu impardonabil din perspectivă leninistă. Faimoasa „îndrăzneală” a fondatorului bolșevismului consta tocmai în forțarea cursului unei Istorii absolutizate, fetișizate, proiectată pe post de divinitate. Eruditul studiu al istoricului elvețian de origine poloneză oferă o antologie memorabilă a reacțiilor menșevice în raport cu strategiile leniniste, apoi staliniste, de a distruge orice urmă de libertate. Cât privește forma mentală bolșevică, sugerez extraordinara carte a lui Danilo Kiš, kafkiană și borgesiană în același timp, Criptă pentru Boris Davidovici, apărută la Polirom în 2009, cu o zguduitoare prefață de Adriana Babeți.
În 1917, Martov și ceilalți exponenți ai direcției menșevice s-au opus puciului leninist, l-au blamat drept aventurist, convinși fiind că se va ajunge inevitabil la despotism birocratic și la exterminism social. Viziunea menșevicilor despre partid și revoluție era antipodic opusă celei leniniste (aceasta din urmă îl avea drept campion, după 1917, pe proaspăt convertitul la bolșevism Lev Davidovici Troțki). Au repudiat cultul violenței istorice. Nu au crezut în valențele sale purificatoare. În anii ’20 și ’30, menșevicii din exil (cei rămași în URSS au fost nemilos prigoniți, arestați, deportați, lichidați) au identificat atributele comune ale dictaturilor de tip comunist și fascist, deci substanța totalitară a radicalismelor utopice contemporane. Revista lor, Sotialisticesckii Vestnik, a fost o tribună a rezistenței anti-totalitare. Fără a-i idealiza pe menșevici, trebuie recunoscut devotamentul lor pentru un tip de socialism anti-autoritar care nu se confundă cu Gulagul. Era o poziție înrudită cu socialismul liberal preconizat de Carlo Rosselli (1899—1937), antifascistul și anticomunistul italian ucis la Paris de agenții poliției secrete mussoliniene. O iluzie? Foarte probabil, însă o iluzie pe care bolșevicii au făcut tot posibilul pentru a o aneantiza.
