Personalitățile necunoscute ale Centenarului:
Vladimir Țîganko (1886/1887 - 1937/1938)
Vladimir Vladimirovici Țîganko s-a născut la Chișinău în familia cunoscutului arhitect Vladimir Țîganko, care a proiectat Muzeul de Etnografie și Biserica Sfântul Nicolae. Fratele său Nikolai (n. 1882) a fost inginerul zemstvei în Orhei și din 1909 a celei din Chișinău. La fel ca tata și fratele a urmat cariera de arhitect și a absolvit Universitatea Politehnică din Riga. Politicianul român Duiliu Zamfirescu, care s-a întâlnit cu acesta în 1918, susține că au vorbit în franceză, deoarece Țîganko „nu putea vorbi un cuvânt de limba română”.
Devine deputat al Sfatului Țării din partea Congresului Țăranilor din Basarabia la începutul anului 1918, iar la scurt timp va conduce Fracțiunea Țărănească din cadrul Sfatului Țării. La cel de-al treilea Congres al țăranilor, adunat la câteva zile după intrarea trupelor române în Chișinău, mesajul lui Țîganko, în numele filialei socialiste revoluționare locale, a fost întâmpinat cu aplauze și chemări în sprijinul Revoluției ruse. Ziua următoare, după ce a cerut retragerea trupelor românești, Prezidiul Congresului a fost arestat. Generalul Ernest Broșteanu a respins imunitatea reprezentanților țăranilor care erau și membri ai Sfatului și a avertizat cu tărie că va pedepsi orice agitație bolșevică și antiromânească. În consecință, în zilele următoare, Congresul a delegat o nouă listă a reprezentanților în Sfatul Țării, condusă de Țîganko, care cuprindea în cea mai mare parte moderați.
S-a aflat în opoziție față de Blocul moldovenesc al unioniștilor români. În timpul dezbaterilor privind reforma agrară, el a sugerat amânarea discuției până când un nou guvern, "reprezentantul voinței poporului", va fi aprobat de o Adunare Constituantă a Basarabiei, având temerea că „presiunea din partea trupei române ar afecta amploarea reformei”. Cu toate acestea, el a devenit primul președinte al Comisiei agrare a Sfatului și, în paralel, a prezidat Fracțiunea Țărănească.
La 27 martie 1918, când Sfatul a votat în favoarea unirii cu România, Țîganko s-a abținut efectiv. În numele Fracțiunii țărănești, acesta a negat că Adunarea avea chiar autoritatea de a discuta o astfel de problemă, declarând că grupul său se va abține de la vot, deoarece „nu are împuterniciri”. Cercetătorii sunt împărțiți în evaluările lor privind poziția politică a lui Țîganko în acel moment: Al. Basciani îl descrie drept unul dintre cei care „s-au opus cu mare vehemență unirii Basarabiei cu România”; Svetlana Suveică, crede că acesta nu a obiectat la unirea cu autonomie și, de fapt, a văzut Unirea „singura soluție pentru evitarea invaziei bolșevice”.
După ce s-a opus votării Unirii necondiționate la 27 noiembrie 1918, la începutul lui 1919, Țîganko a plecat din Basarabia și s-a stabilit în Odessa, unde a reînființat Fracțiunea Țărănească în exil, alături de alți deputați ai Sfatului Țării. Ulterior s-a alăturat eforturilor lui Krupenski și Schmidt, afiliate la „Comitetul pentru Salvarea Basarabiei”, care va pleda cauza antiromânească la Conferința de Pace de la Paris (1919). S-a implicat în crearea Republicii Autonome Sovietice Moldovenești în 1924, apoi se mută cu traiul la Leningrad. Cu toate acestea, în timpul Marei Terori din 1937-1938 a fost declarat drept suspect politic de către regimul stalinist. Arestat pe 29 noiembrie 1937, a fost condamnat la moarte la 2 decembrie și a fost executat la scurt timp după, în ianuarie 1938.