Linkuri accesibilitate

„Dorul…Știe cineva ce este dorul?! Și de ce doare dorul?”


Valentina Ghilas,
Valentina Ghilas,

Jurnalul săptămânal cu Valentina Ghilas.

Născută în 8 februarie 1968 la Satul Nou, Cimișlia. A absolvit Universitatea pedagogică din Tiraspol, facultatea filologie, după 10 ani a preferat învățământul primar. Lucrează de 30 de ani la școala natală din Satul Nou, Cimișlia.

Luni

De dimineață deschid internetul și salut prietenele și copiii.

Mă gândesc că fiica încă se odihnește, căci în America e miezul nopții. De când a plecat nu reușim să vorbim mult , dar ținem permanent legătura. Ginerele mai e în rețea. Oare cum s-a desfășurat meciul de fotbal cu echipa sa preferată?! Fotbalul e marea lui pasiune.

Au făcut studii amândoi aici, acasă. El la juridică, ea la medicină. Acum mai au nevoie de studiat in continuare, dar și să muncească. Au vise îndrăznețe. Știu că vor reuși, dar ... acolo. Cât de tare nu aș dori să fie mai aproape, îi admir pentru curaj și insistență.

Apoi am mers la primărie pentru un certificat, am completat o anchetă la cantina socială pentru mama soacră care are 83 ani.

În drum spre casă merg pe porțiunea proaspăt asfaltată. Frumos, nu a mai fost niciodată asfalt. Nu știu ce grosime are, sper mai mult de un centimetru. Două fete se plimbă cu rolele. Ambele cu o pereche de role, adică stau într-un picior și se țin de mână. Le admir.

Nu e nimenea pe drum, nu am pe cine saluta. O casă pustie, a doua. Aici trăiește o bătrânică de 85 ani, alături un moșneag de 80 ani, tot singur. Sunt cea mai tânără în mahalaua noastră, am 50 ani.

Când vine nepoțelul aleargă bucuros și salută toți vecinii. Apoi se apucă de lucru, nu stă un pic. E tare harnic. Ce bucurie ar fi fost pentru bunelul său. Este mereu în preajma tatălui său, întors recent după 2 ani de lucru în Anglia.

Când au petrecut-o pe fiica mea la aeroport, o întreabă pe mama-sa.

Da' unde pleacă lelea?

În America la badea.

Cum la badea? Eu aștept ca badea să se întoarcă acasă, da' ia, pleacă și lelea.

Le duce dorul.

În ultimul timp suntem rar împreună, chiar și la sărbători. Mi-a fost greu să mă deprind cu casa pustie. Dar nu sunt tristă, mă bucur de realizările lor. Și, apoi, nu mai este așa mare lumea asta.

Cât costă o fereastră de aceasta, de termopan?, mă întreabă vecinul.

Din discuție aflu că au primit carduri pentru magazinul social.

Cum de unde?

Într-o zi a venit o persoană la primărie și le-a cerut buletinele de identitate, că o să le aducă produse mai ieftine. Unei persoane străine, actele personale.

Chiar muriți de foame?, îl întreb.

Nu am știut pentru ce.

Iată așa, cu „n-am știut” și „nu am înțeles” săracii bătrâni se lasă amăgiți. Unde mai pui că se apropie alegerile parlamentare. Oare ce mai pun la cale, de le-au dus din noiembrie în februarie? Cred că nimic bun pentru noi, oamenii din țara moldovenească.

Marți

Azi m-am sculat devreme și am ieșit să lucrez în grădină. Cântă cocoșii. E rouă mare, dar e răcoare și bine.

În timp ce smulgeam niște buruiene aud o voce dulce „Bună dimineața”. Simt accentul rusesc și recunosc vocea. E fiul vărului meu venit în vacanță din Siberia. O frumusețe de băiat de 17 ani, înalt, chipeș. Înțelege câte ceva, vorbește un pic românește. Mă întreabă dacă am nevoie de ceva de la magazin. Mi-a atras atenția tricoul alb imaculat cu stema Republicii Moldova în piept. Pe spate scrie mișcat MOLDOVA. Ce frumos. Îi spun. Zâmbește mândru. Deși e născut și trăiește în regiunea Zabaicalie, spune cu mândrie că e moldovan.

Apoi am răspuns la mesajele prietenelor mele. Suntem trei prietene. Am lucrat împreună in școală mulți ani. Prima a plecat Svetlana in Israel, s-a întors acasa, apoi a plecat in Italia. Apoi a plecat Lidia in Israel, deja de doi ani. Anul trecut am plecat eu, m-am întors peste un an și zece zile. Și așa din diferite colțuri ale lumii ne ținem împreună.

În Italia am cunoscut mai multe badante: moldovence, românce, ucrainence, rusoaice. Toate lucrează mai mult de zece ani. Mă duceam din sătucul în care lucram în orășelul vecin să le văd, să-mi treacă de dor, dar mă întorceam îngândurată. Păreau mulțumite, dar privirea le era mereu tristă. Mă susțineau pe mine, dar, de fapt, se îmbărbătau pe sine. Am aflat mai multe istorii și, desi, au reușit să asigure familiile cu banii necesari, dorul și tristețea le macină mereu.

Dorul…Știe cineva ce este dorul?! Și de ce doare dorul?

După amiază am vaccinat iepurașii. Țin un iepuraș în mână și simt cum îi bate inima. Ce ființe gingașe și drăgălașe...

Plouă iar. Am terminat de citit „Ferma animalelor”, de George Orwell. Nu pot să zic că mi-a plăcut sau nu. Încă meditez asupra celor citite.

Când animalele de la fermă își alungă stăpânul bețiv, toate muncesc mult, toți sunt sătui. Toate animalele sunt egale, dar nu trece mult timp și porcii preiau conducerea fermei și se bucură de toate privilegiile puterii. Au ajuns și cu oamenii să se înțeleagă, s-au îmbătat și nu mai înțelegeai cine e porc și cine e om.

Cartea s-a terminat, dar ce facem cu realitatea vieții noastre?!

Miercuri

E dimineață. Deschid ușa și simt aerul proaspăt. Aerul de acasă. Cine a fost plecat vreodată știe ,că acasă aerul e deosebit.

Admir florile din grădină. Mă salută câinele dând fudul din coadă. De-a lungul gardului fiica a semănat zorele. Stau toate cu pâlniile pline cu boabe strălucitoare de rouă. Admirând florile nici nu observ că gardul nostru e vechi de tot.

Am plecat la magazin după pâine. Pe drum o întâlnesc pe o fostă colegă de serviciu, o profesoară la pensie, care m-a luat la întrebări.

Când te-ai întors?

Cum te-ai acomodat în Italia?

Cum te simți acasă?

Cum cu viața, cu dragostea?

Eu nici n-am reușit să-mi trag aer.

Și tot ea prelungește.

E grea boala banilor. O cumnată a lucrat 15 ani în Italia, de 3 ani e acasă. E mereu cu medicamente pe noptieră. Doctori și iar doctori. E bolnavă. Chiar e smintită. Vorbește mult, fără interes. Bea pastile cu pumnul, nu e atentă la doza recomandată.

Nu e ușor să fii badantă, chiar și fizic, dar moral…Nu ai viața ta. Trăiești viața persoanei pe care o îngrijești. Mereu cu grijă, chiar frică. Multe femei recunosc că pentru o sumă mai mare nu dorm nopțile, nu au zile de odihnă.

Dacă știi să te oprești la timp, să înțelegi că trebuie să te bucuri de viață nu numai să faci bani - e bine. Căci de multe ori e târziu și nu poți întoarce nimic.

Acasă ascult mereu radio Moldova. Dar ce-mi strică zilnic dispoziția? Aaaa. Știrile în limba rusă. De ce în limba rusă, pentru cine? Nu înțeleg. Toată lumea înțelege limba română. Dar care nu înțeleg?

Aceia nici nu ascultă, nici nevoie nu au.

După amiază am mers la cimitir. Înainte mergeam foarte des fără frică. Acum… Nu, nu mi-e frică, altceva… nu înțeleg.

Ne ducem împreună cu verișorul venit din Siberia și feciorul său.

Am intrat pe poarta cea mare. Iată istoria satului în cifre și nume printre ierburi și copaci.

În Italia mergeam des la cimitir, ca la plimbare, și udam florile. De forma unui pătrat cu latura de vreo sută de metri, înconjurat de un gard trainic de piatră, o poartă uriașă. Morminte așezate în rânduri, cu diverse pietre funerare și cruci mai mici ca la noi și multe flori vii.

Am observant că e puțin loc liber. Cum vor mări cimitirul că e așa bine amenajat și nici loc în jur nu-i?!

Mai târziu am aflat că nu se lărgește niciodată cimitirul. După 25-30 ani oasele se adună într-o lădiță mica și se pun în osuar tot aici sub perete. Numele se înscrie în lista comună. Mulți sunt cremați și puși în peretele din față.

Verișorul caută mormântul străbunelului Emilian. Eu nu-l cunosc. Trecem pe la tatăl meu, buneii noștri. Mergem în deal.

Anual primăvara se face curățenie în cimitir, se văruiesc copacii, gardul. E curat și frumos. Acum au crescut buruiene de nu se văd crucile. Cine vine mai des ține totul în ordine. Dar nu prea are cine veni. Multe morminte sunt vizitate o dată în an și acum sunt pline de buruiene și puieți de copaci.

Pe mormântul soțului meu nu cresc buruiene, dar nici flori. E lut. Am adus cândva niște pământ negru. Abea s-a prins o tuie la cap, sper că și teiul de la picioare va crește.

E liniște…ca-n cimitir. Și trist.

Joi

De dimineață am plecat la biserică. Coșul l-am pregătit de cu seară, dimineața am tăiat flori pentru făclie.

În biserică e liniște, doar vocea slabă a preotului se aude.

Privesc în jur. Mai multe femei bătrâne, câțiva bătrânei și câteva mame cu copii îmbrăcați de sărbătoare. Toți cu fața obosită, îngândurată, doar copiii ca copiii.

Astazi se sărbătorește Sfântul Ilie. În această zi se mănâncă castravete cu miere de albine. Nu știu de ce. Am gustat și eu. E bun.

Tot azi e ziua de naștere a surorii mai mari, primar intr-un sat din nordul Moldovei.

O cheamă Ileana de la Ilie. Eu port numele primei femei cosmonaut, fratele Valeriu numele lui Valeriu Bâcovschi, tot cosmonaut. Sora mai mică e Eugenia.

La sfârșitul slujbei preotul îi felicită pe toți, îndeosebi pe cei ce poartă numele Ilie și născuți in această zi.

În timp ce ne luăm rămas bun, adică ne închinăm la icoane, răsună vocea puternică a dăscăliței.

Poți să ai tot aurul din lume.

Ce folos, ce folos,

Viața mea fără de Hristos.

Lumea și așa îngândurată stă cu capul aplecat. Cuvintele cântecului mă fac sa meditez despre rostul vieții.

Întoarsă acasă, văd ce se întâmplă în lume. Îmi plac postările despre locuri pitorești din Moldova, România. Altele, despre ploi puternice, călduri insuportabile, mă îngrozesc. Tot aici o știre că omenirea și-a epuizat resursele pentru anul 2018 la 1 august. E trist, dar cred că nu ne dăm seama cât de grav este.

Octavian Țîcu scrie: „decât frate cu oligarho-unioniști, mai bine solidar cu un rus sau găgăuz care luptă împotriva dictaturii.” De acord.

Mă cheamă un cumătru. A venit să mă poftească la nunta fiicei lor cu carafă cu vin cu flori și busuioc legate cu fir roșu. Frumos.

Trăiesc de mai mulți ani în orașul Tiumeni din Rusia, dar și-au construit casă în sat și verile le petrec aici, acasă.

Acolo, în apartament au o „casă mare”. Au dus de aici covoare, țoluri, perne brodate, prosoape și alte obiecte și au amenajat-o așa cum țin minte de la părinți, o „casă mare”.

După amiază am fost printre oameni care discutau despre situația din țară. Indignați de tot ce se întâmplă și gata să meargă până la urmă, adică până la răsturnarea regimului oligarhic. Dar sunt puțini. Marea majoritate e pasivă, se tem, dar toți vreau și așteaptă schimbarea.

Seara m-am dus la mama. Încă de la poartă miroase a pâine coaptă.

Vrei să mănânci?, mă întreabă.

Mă simt copil. Mă simt slabă, dar anume de aici capăt putere.

Ea e stâlpul familiei noastre.

Înainte de culcare ascult un mesaj audio ce mi l-a trimis fiica. E vocea prietenei ei. Angelica cântă la chitară „Galbenă gutuie”. Mi se face pielea curcă.

Vineri

Toată lumea este ocupată.

Nu este apĂ, zice o vecină. E spartă o țeavă.

Nu lucrează telefonul de trei zile, zice vecinul din spate. Au zis că vin, dar...

Vine mătușa și alcătuim un meniu de sărbătoare.

Prea multă carne, zic. Mai bine mai multe legume, fructe, harbuji...

Mă gândesc să-l sun pe fecior, dar știu că e ocupat și nu vreau să-l stric din lucru. Se zice că feciorul e al mamei până se însoară. Nu vreau să fiu o soacră rea și nu-i deranjez, deși aș vrea să comunicăm mai mult.

La fântâna din fața casei salut o doamnă necunoscută. E venită la vecina care mâine își însoară mezinul. Ieri au sosit și feciorii mai mari din Italia și Cehia.

Mi-a răspuns rusește. Discutăm puțin. Își cere scuze că vorbește rusește. E venită din Bender rudă de-a miresei.

Nu e o problemă. Oamenii tot timpul au comunicat cum au putut și s-au înțeles. Problema limbii au creat-o politicienii ca să dezbine lumea.

Drumul din Milano spre Chișinău l-am parcurs cu autocarul. Am avut vecină o rusoaică din Tiraspol. Lucrează de 15 ani in Italia. A fost greu la început. Când a mers în România să perfecteze actele, răspundea in italiană.

Acasă niciodată nu mi s-a cerut să cunosc limba română și nu am învățat-o.

Intru în casă și aud un zgomot. În odaia pentru oaspeți a cazut o carte. Mă apropii și încep a așeza carțile. Anul acesta fiica a cumpărat iar cărți. Citesc titlurile. Îmi aleg doua să le citesc acum. Deși îmi place să citesc, totuși întâi le răsfoiesc. Nu mă atrag cărțile scrise marunt și cu culoare spălăcită.

Pe peretele cel mare avem arborele familiei în fotografii. Șase generații: străbunei, buneii, părinții noștri, eu cu soțul, copiii noștri și nepotul.

Cea mai mare bogăție a mea. Privesc la ei și-mi amintesc de cei ce nu mai sunt, mă rog de sănătate pentru ceilalți.

Aștept copacul să dea mai multe ramuri tinere.

XS
SM
MD
LG